Paul Miki şi cei 25 de însoţitori sunt primii martiri canonizaţi ai Extremului Orient. Ei au fost răstigniţi şi străpunşi cu lancea la Nagasaki, la 5 februarie 1597. Au murit cântând, pecetluind cu sângele lor vestirea evangheliei. Dintre ei erau trei iezuiţi japonezi, printre care şi Paul Miki (născut în Japonia în jurul anului 1565), şase franciscani spanioli, iar toţi ceilalţi erau laici.
Alb. Casa noastră în alb.[1] Ne întorceam de la Nishizaka. Soţia stătea în prag. Fiii mei au văzut-o. Eu nu vedeam decât pietrele drumului. Albe şi ele. Ploi şi zăpezi spălaseră drumul. Nu şi sângele. Ţineam ochii în pământ. Strângeam din dinţi. Nu vorbeam. Nici unul nu vorbea. Cel mare m-a tras de mânecă. Simţeam cum tremura. Atunci am văzut-o. Aprinsese "lanternele morţii"[2] lângă uşă. Ne aştepta. Se uita la noi. Aşa cum stătea, ne-am temut că ascunde un kaiken[3] ritual sub sashen[4]. Dar nu, nu se putea! Eram creştini. N-avea voie să facă Jigai[5], n-aveam voie să fac Seppuku[6]. Trebuia să îndurăm. Aşa ca fiul nostru. Să îndurăm şi să ne rugăm. Acolo, la Nishizaka, ţintuit de cruce, îl lăsasem pe Louis. Fiul nostru. Fiul cel mic. După ce l-au străpuns cu lăncile, trupul i s-a frânt de la mijloc. Cu ultimul suspin a rostit: "Isus... Maria". Ceilalţi muriseră deja. Îl lăsaseră la urmă... cine ştie de ce. Erau acolo, erau toţi acolo. Cei douăzeci şi şase. Douăzeci şi şase de cruci într-un lan de grâu. Ca sângele lor să ude pământul. În faţă, Nishizaka - unde erau ucişi criminalii.
Iar în faţa mea, soţia. În alb. Ea însăşi cu faţa albă. Cu ochii ficşi, strălucitori - se uita dincolo de umărul meu. Poate spre Nishizaka. Stăteam în faţa ei. Tăceam. Noaptea se prăbuşise peste noi. Doar lanternele morţii îşi tremurau lumina. Ca să ştie toţi. Cei vii şi cei morţi. Fiul nostru fusese ucis. Într-un târziu, a vorbit, fără să-şi mute privirea. Cine ştie ce vedea?! "Matsugo-no-mizu" - repeta mai tare, ca şi cum n-aş fi auzit. "Apa clipei de pe urmă"[7] - da, aşa fusese: după ce l-au ucis, ne-au lăsat să ne apropiem. I-am sărutat buzele. Matsugo-no-mizu: lacrimile mele cu sângele lui fuseseră date să fie "apa clipei de pe urmă". M-au îmbrâncit. Se terminase. Ne-au alungat din câmp, pe drum. În urmă, asfinţitul poleia crucile. În lumina lui se amesteca sângele lor. Sângele lor era lumina asfinţitului.
În faţă, Nishizaka, unde erau ucişi criminalii.
Iar crima lor fusese credinţa.
Nu se mai pomenise aşa grozăvie până acum. Toyotomi Hideyoshi - şi edictul lui. "Japonia -ţara spiritelor kami" spusese. Optzeci şi opt de milioane de spirite kami[8], bune şi rele, ucigaşe sau nu, dar ele locuiesc aici. Nagasaki nu aparţine creştinilor, portul Nagasaki nu e al iezuiţilor, un daimyo creştin nu poate fi în funcţie şi autoritate n-are cum avea. Dar tot îi era frică de daimyo creştin. Era vorba de Omura Sumitada şi de cei 60.000 de japonezi pe care-i convertise. Iar el!... Toyotomi Hideyoshi! Nici măcar numele nu era al lui. Caracter urât, suflet urât, faţă urâtă. Ură şi urâţenie. Asta era. Mai bine-şi lăsa porecla "Saru" (maimuţa). Oda Nobunaga războinicul i-o dăduse.
Dar toate astea muriseră odată cu cei douăzeci şi şase. Şi fiul nostru. Doisprezece ani. Atâta avea. Atârna acolo. Se rugase, gemea, ţintuit de inelele de fier. Ne îmbărbăta. El surâdea. Vaierul era al mulţimii strânse acolo - vreo patru mii erau creştini, ceilalţi... cine-i mai ştie. Vaierul lor se auzea până jos, la Nagasaki. Cei ţintuiţi de cruci se rugau. Paul Miki predicase pentru ultima oară. Dar eu n-aveam ochi şi nu-l auzeam decât pe fiul nostru. Louis. Louis Ibaraki.
I-am întins soţiei sashen-ul meu, încă ud de sângele fiului.
Ud şi el de sânge, kimono-ul meu parcă avea viaţa lui, în lumina lanternelor morţii.
Ea s-a uitat.
Buzele ei se mişcau. Nu se auzea, nu se înţelegea nici un cuvânt. Am crezut că se roagă. Într-un târziu, am înţeles ce spunea. Chema focul din cer, focul sfârşitului. M-am cutremurat. I-am spus că el murise iertându-i pe toţi, că Louis murise rugându-se şi iertând, că toţi cei douăzeci şi şase muriseră rugându-se şi iertându-i pe toţi.
S-a uitat la mine. Ca şi când nu mă vedea. Vedea altceva.
Într-un târziu mi-a spus să-i aduc grâu de pe câmpul unde cursese sângele lui Louis. Grâul are chipul lui Isus. Bobul de grâu are chipul lui Isus pe el. Înseamnă că are şi chipul fiului nostru. Al tuturor celor douăzeci şi şase. Şi răsărise udat de sânge. Sângele şi trupul lui e hrana noastră. Iar din sângele lor creşte credinţa. "Maimuţa" n-are decât. Poate să ne ucidă pe toţi, dar credinţa rămâne. Chiar acolo se convertiseră o mulţime. Până şi soldaţii. Soldaţii care plângeau lângă cruci. Lângă cele douăzeci şi şase de cruci.
* * *
Când a lăsat manuscrisul din mână, se făcuse seară. Îşi şterse tacticos ochelarii. "Erau aburiţi..." şi-a spus. Un japonez nu plânge. Niciodată. Mai ales un creştin. Oare ce se întâmplase cu familia lui Louis Ibaraki? O să vadă mâine. E cald acum. Şi târziu. Puse semn în manuscris, îl înapoie bibliotecarei care-i surâse. "Trist?" - ciudat surâs, îşi spuse şi ieşi în noapte. Mâine va fi o zi senină, îşi spuse, privind stelele. Pentru el, războiul nu exista. Singurul război în care se implicase era studiul manuscriselor din epoca lui Toyotomi Hideyoshi (1536-1598). Martiriul creştinilor fusese la 5 februarie 1597. Un an mai târziu, bolnav şi disperat din cauza insucceselor militare, murise şi "maimuţa". Dar pentru toate e timp şi mâine. Acum însă, o să treacă pe la biserică, în drum spre casă. O să stea până la sfârşit. Îl uimea mai ales cum stingea preotul lumânările. Punea pavăză cu mâna în faţa fiecărei flăcărui, iar lumina se reflecta o clipă pe veşminte şi pe faţa lui. O clipă plină de blândeţe şi parcă fără de sfârşit... Mâine dis-de-dimineaţă... o să vadă şi cum aprinde lumânările: uneori, o singură flacără pentru toate lumânările... focul iubirii, trecând la toţi şi toate... era bucuria lui de suflet, secretul lui, focul sfintei lumânări... prezenţă şi amintire... dar a ce sau a cui?...
Oricum, nu "focul din cer" pe care-l ceruse nefericita mamă a lui Loius Ibaraki...
Şi acum, pe mâine... îşi spuse când ajunse acasă. Avea tot timpul din lume până la 15 august să termine de studiat manuscrisul. Mâine era abia 9 august. Şi mai avea doar câteva pagini de citit, apoi lucrarea, apoi doctoratul, pe urmă cariera universitară se deschidea în faţa lui, pe urmă...
* * *
Comunicat de presă
Astăzi, 9 august 1945, la ora 11.02, asupra oraşului Nagasaki a fost detonată o bombă cu plutoniu. Efectele exploziei corespund detonării a 21.000 tone de TNT. Oraşul Nagasaki a fost distrus în întregime.
