Li se spune "Hibakusha".
E un cuvânt japonez, care-şi are rădăcina în substantivul "hi" ("soare") şi desemnează pe toţi cei afectaţi de radiaţii în urma bombardamentelor atomice de la Hiroshima (6 august 1945, ora 8.15) şi Nagasaki (9 august 1945, ora 11.02). În traducere, "hibakusha" înseamnă "oameni afectaţi de explozie".
Ei sunt supravieţuitorii.
După ororile de nedescris înregistrate pe peliculă, prezenţa şi mărturia lor face cât mii de imagini.
La Nagasaki, epicentrul fusese în provincia Urakami, inima catolicismului japonez. Takashi Nagai, pe care explozia l-a surprins în garda la spital, medic radiolog şi supravieţuitor (timp de 5 ani) al bombardamentului de la Nagasaki, îşi amintea că târziu, în noaptea de 9/10 august, a auzit surorile din mănăstirea alăturată spitalului cântând imnuri religioase, cu glasuri din ce în ce mai stinse, în gemete prelungi. Până a doua zi, toate cele 27 de surori muriseră în urma arsurilor cumplite, în ruinele propriei mănăstiri; alături, la şcoala Junshin, elevele fuseseră învăţate să cânte imnul: "Marie, ţie mă încredinţez" - cu acest imn au murit pe buze, după zile întregi de chinuri, conştiente că mor. Ochii stinşi nu mai aveau cum să vadă pielea şi muşchii care se scurgeau, oasele care se topiseră. Rămăsese doar suferinţa atroce, fără nume, fără loc, fără alinare.
Colegii de şcoală ai lui Michiko Kodoma se jucau încă pe afară, dar ea intrase cu câteva clipe mai devreme şi se aşezase în bancă, să nu întârzie. Dar avea să înceapă nu "ora de clasă", ci eternitatea: "Am văzut o explozie de lumină, galben şi argintiu şi portocaliu şi toate culorile care nu pot fi descrise, tavanul se prăbuşea, ferestrele făcute ţăndări se năpusteau spre mine", iar afară "orbecăiau oameni cu ochii smulşi din orbite, unii ţineau copii carbonizaţi în braţe pe care-i mângâiau cu mâini de pe care carnea dispăruse, alţii încercau disperaţi să-şi oprească plămânii să iasă din pieptul zdrobit..." "Câteva zile mai târziu, sora mea mi-a murit în braţe. Era de nerecunoscut - nici nu mai părea om, ci un lucru ..."
Şi totuşi, unii au supravieţuit.
După chinuri cumplite.
Iar când au devenit conştienţi şi capabili să se mişte, au fost trataţi ca leproşii Bibliei: alungaţi de peste tot, ţinuţi departe de aşezările locuite, din superstiţie şi frică. Nu mai aveau pe nimeni. Dar se aveau pe ei înşişi, unii pe alţii şi toţi - pe Cristos. Abia în 1957 a fost dat un decret care le asigura din partea statului japonez cele necesare traiului şi îngrijirii medicale şi li s-a spus "hibakusha".
Hibakusha - oamenii afectaţi de explozie - sunt peste 227.000, iar acest număr cuprinde şi copiii născuţi malformaţi în urma iradierii.
Supravieţuitorii sunt însă puţini - tot mai puţini. Glasul lor se aude încă la conferinţele internaţionale pentru dezarmare. Sumiteru Taniguchi, un "hibakusha", călătoreşte cu echipament respirator. Îşi spune istoria şi-şi ridică tricoul, cu ceva care seamănă a mâini, ca să arate lumii unde ar fi trebuit să fie coastele, cutia toracică... A stat ani de zile culcat numai cu faţa în jos. "În fiecare zi mă rugam să mor - spune el - şi strigam: omorâţi-mă, omorâţi-mă!" Trăieşte însă, ca să arate oamenilor de ce sunt în stare... fraţii lor întru "umanitate".
Şi iat-o pe Sadako Sasaki. Avea doi ani când a explodat bomba. A supravieţuit. A făcut leucemie acută la 12 ani. Şi pe când se afla în spital, a început să construiască din hârtie, după tehnica tradiţională japoneză origami, cocori albi. În Japonia se spune că orice dorinţă se împlineşte dacă faci 1.000 de cocori albi. Sadako nu s-a gândit la ea. Nici la familie. Nici măcar la Japonia. Sau poate, cu sufletul ei de copil, s-a gândit la tot şi toate, fiindcă a menit cei 1.000 de cocori pentru pacea lumii. A murit în spital, când făcuse doar vreo 800 de cocori. De atunci, copiii din întreaga lume trimit pentru statuia ei cocori de hârtie, ca să se împlinească dorinţa tuturor - pacea1.
Şi mai sunt în Nagasaki încă cinci supravieţuitori. Nu au statut de "hibakusha" - fiindcă nu au nevoie de recunoaştere şi drepturi din partea vreunei autorităţi - ci doar de recunoaştere şi drept la viaţă în inima fiecăruia dintre noi: trei arbori de camfor multicentenari mutilaţi, dar încă vii, un Torii2 cu o singură coloană şi zidurile catedralei catolice Urakami.
Şi pe măsura ce glasul oamenilor Hibakushi se stinge, ei, cei cinci, rămân, fiindcă "sunt glasul celor fără de glas şi puterea celor fără de putere"3.
Ca să ne aducă aminte.
"Hibakusha" are rădăcina "hi"=soare.
Iar soarele vieţii creat de Dumnezeu nu poate fi schimonosit, înfrânt şi nici ucis.
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Prima statuie a fost înălţată de colegii ei de şcoală; altă statuie a fost ridicată în Parcul Păcii din Seattle (SUA).
2 "Torii" este poarta tradiţională japoneză, alcătuită din doi piloni şi una sau două bare orizontale, unite la mijloc între ele, care separă simbolic spaţiul profan de spaţiul sacru; este specifică templelor Shinto, rareori întâlnită la templele budiste.
3 Expresia aparţine preotului Pedro Arrupe, SJ (14 noiembrie 1907 - 5 februarie 1991), care a fost al 28-lea superior general (între 1965 şi 1983) al Societăţii lui Isus. Programul său este "Credinţă şi Dreptate": "credinţa noastră în Isus Cristos şi misiunea noastră de răspândire a Evangheliei ne cere implicarea directă şi profundă în promovarea dreptăţii şi a solidarităţii cu cei fără de glas şi fără de putere".
