...Oamenii uită.
Cu toţii uităm.
Dar faptele, chiar uitate, rodesc când un gând, când un cuvânt, iar gândul şi cuvântul rodesc mereu alte fapte, destine şi vieţi - şi nimeni, niciodată nu rămâne identic cu sine însuşi, fiindcă există o singură "istorie personală": aceea a tuturor.
Ni se întâmplă să uităm - poate - că 6 august înseamnă Schimbarea la Faţă a Lui Isus, dar şi ziua în care la Hiroshima s-a schimbat istoria omenirii. Uităm cu siguranţă că la 9 august a fost aruncată a doua bombă nucleară asupra oraşului Nagasaki - dar fie că nu ne pasă (ei şi?! nici Japonia, nici 1945 nu înseamnă aici şi acum), fie că dăm din umeri "plictisiţi" de insistenţa celor care totuşi comemorează an de an evenimentele, când lucruri "mult mai importante" ne aşteaptă în mass-media - de ex., ultimele bârfe despre vedete sau topul manelelor şi filmele porno - orice am spune şi orice am face, viaţa nimănui nu mai e la fel.
1945 - 6 august şi 9 august.
Dincolo de nepăsarea noastră, două oraşe, acelaşi destin, cu două chipuri diferite în care recunoaştem peste timp esenţa propriei schimbări. Unul din participanţii la ceremoniile de comemorare din 1985 descria astfel diferenţele: "Hiroshima e amară, zgomotoasă, politică, stângistă şi anti-americană. Simbolul ei e pumnul mâniei. Nagasaki e trist, liniştit, meditativ, non-politic şi cufundat în rugăciune. Nu blamează Statele Unite, ci deplânge nonsensul războiului, mai ales al războiului nuclear. Simbolul lui: mâinile care se roagă pentru pace".
De unde diferenţa?!
Nagasaki este centrul catolicismului japonez începând din sec. al XVI-lea şi nimic, nimeni şi niciodată nu poate adumbri lumina lui Dumnezeu.
La 9 august 1945, ora 11.02, epicentrul exploziei a fost tocmai districtul Urakami, inima şi sufletul catolicismului în Japonia. Nagasaki fusese evanghelizat în 1549 de misionarii iezuiţi sosiţi din Portugalia, conduşi de sfântul Francisc Xaveriu, care au ajuns în oraş la 15 august. Creştinismul s-a răspândit rapid, astfel încât până în 1580 (în numai 30 de ani şi fără mijloacele de comunicare de care dispunem astăzi), numărul catolicilor se ridicase deja la peste 200.000. Represaliile care au urmat, începând cu crucificarea celor 26 de catolici lângă Nagasaki (1596: Paul Miki şi însoţitorii), au continuat pe tot parcursul istoriei ulterioare: într-un singur an - 1614 - toate bisericile şi centrele misionarilor au fost distruse, misionarii identificaţi şi executaţi, dar japonezii convertiţi la catolicism au preferat să-şi piardă viaţa decât să renunţe la credinţă. Perioadele scurte de toleranţă religioasă au fost îngăduite numai pentru străini (sec. XIX, începutul sec. XX).
Bomba atomică de la Nagasaki a fost considerabil mai puternică decât aceea de la Hirsohima, care a ucis 140.000 din cei 255.000 de locuitori ai oraşului. Şi totuşi, la Nagasaki, din cauza condiţiilor meteorologice, numărul victimelor a fost limitat la 35.000 (dintre care 8.500 de catolici din cei 12.000 aflaţi în districtul Urakami). Două fapte privite împreună - distrugerea centrului polonez al lui Maximilian Kolbe care ar fi trebuit să devină epicentrul evanghelizării catolice pentru Europa şi America şi distrugerea centrului catolic din Nagasaki care ar fi trebuit să îndeplinească aceeaşi misiune pentru Asia ridică întrebarea din totdeauna a omului în faţa tuturor tragediilor: DE CE?
"A accepta crucea" e uşor de spus de cei care nu au trăit niciodată amarul crucii. Dar când răspunsul vine din partea celor care au dus cu adevărat crucea, e cutremurător. Maximilian Kolbe a murit oferindu-se lui Dumnezeu; Takashi Nagai, medic radiolog şi supravieţuitor (timp de 5 ani) al bombardamentului de la Nagasaki, îşi amintea că târziu în noaptea de 9/10 august a auzit surorile din mănăstirea alăturată cântând imnuri religioase. Până a doua zi, toate cele 27 de surori muriseră în urma arsurilor cumplite, în ruinele propriei mănăstiri; alături, la şcoala Junshin, elevele fuseseră învăţate să cânte imnul: "Marie, ţie mă încredinţez" - cu acest imn au murit pe buze, după zile întregi de chinuri, conştiente că mor.
DE CE, Doamne?
Şi iată răspunsul pe care-l dă Takashi Nagai: "Nu americanii au ales suburbia noastră, ci Providenţa Divină a ales Urakami şi a purtat bomba exact deasupra noastră. Oare între anihilarea oraşului Nagasaki şi sfârşitul războiului nu e o adâncă şi providenţială legătură? Nu a fost oare Nagasaki victima aleasă, mielul fără de prihană jertfit ca ardere de tot, oferit pe altarul de sacrificiu, luând asupra lui păcatele tuturor naţiunilor din Cel de-al Doilea Război Mondial?" Şi dacă afirmaţia lui a fost primită cu reticenţă sau cu mânie, el însuşi avea să-şi dea viaţa ca victimă pe acelaşi altar. S-a pregătit pentru moarte repetând "Isus, Maria, Iosif" în stilul japonez Nenbutsu, asemenea samurailor. Şi a primit moartea la 1 mai 1951, având pe buze cuvintele lui Isus: "În mâinile tale îmi încredinţez sufletul".
Când Nagai folosise cuvântul şocant "hansai" (=holocaust, "ardere de tot"), chemându-i pe toţi să-şi ofere propria moarte şi moartea celor dragi lui Dumnezeu ca pe o ardere de tot, avea în vedere fructul pe care îl aduce astfel transfigurarea morţii. Iar acesta este unul singur: pacea inimii. Fiindcă ura nu poate fi niciodată învinsă de ură, ci doar de iubire.
Iar creştinismul este mai presus de toate, religia iubirii.
Dar NU şi a uitarii.
Dr. Ecaterina Hanganu
* Citatele au fost preluate din Takashi Nagai, "The Catholic Holocaust of Nagasaki", fr. Anthony Josemaria - Ignatius Insight, august 2010. Imaginea reprezintă ruinele catedralei Urakami.
