Iubiţi fraţi şi surori,
În ultimele două audienţe am meditat ce înseamnă tradiţia în Biserică şi am văzut că ea este prezenţa permanentă a cuvântului şi a vieţii lui Isus în mijlocul poporului său. Dar cuvântul, pentru a fi prezent, are nevoie de o persoană, de un martor. Astfel ia naştere această reciprocitate: pe de o parte, cuvântul are nevoie de persoană, dar, pe de altă parte, persoana, martorul, este legat de cuvântul care-i este încredinţat, nu este o invenţie de-a lui. Această reciprocitate între conţinut - cuvântul lui Dumnezeu, viaţa Domnului - şi persoana care îl mărturiseşte este structura caracteristică a Bisericii, şi azi vrem să medităm asupra acestui aspect personal al Bisericii.
Domnul şi-a început activitatea alegând, aşa cum am văzut, cei doisprezece apostoli, în care era reprezentat viitorul popor al lui Dumnezeu. Credincioşi misiunii primite de la Domnul, apostolii, după Înălţarea Domnului, refac numărul de doisprezece cu alegerea lui Matia în locul lui Iuda (cf. Fap 1,15-26), aşadar, îi asociază în mod progresiv pe alţii pentru a le continua misiunea. Însuşi Cel Înviat îl cheamă pe Paul (cf. Gal 1,1), dar Paul, deşi chemat de Domnul să fie apostol, confruntă evanghelia sa cu evanghelia celor doisprezece (cf. Gal 1,18), se preocupă să transmită ceea ce a primit (cf. 1Cor 11,23; 15,3-4) şi, în împlinirea datoriilor misionare este asociat apostolilor, împreună cu alţii, de exemplu cu Barnaba (cf. Gal 2,9). Aşa cum la începutul condiţiei de apostol există o chemare şi o trimitere din partea Celui Înviat, tot astfel, următoarele chemări şi trimiteri vor avea loc prin puterea Duhului Sfânt, ca o lucrare a celui care deja este constituit în ministerul apostolic. Aceasta este calea pe care va continua un astfel de minister care, începând cu cea de-a doua generaţie, se va chema episcopat, "episcopé".
Poate că ar fi util să explicăm pe scurt ce înseamnă termenul "episcop". În greacă se traduce cu "epíscopos". Acest cuvânt îl desemnează pe cineva care priveşte de sus, cineva care priveşte cu inima. Astfel, însuşi sfântul Petru, în prima sa scrisoare, îl numeşte pe Domnul Isus "păstor şi păzitor al sufletelor voastre" (2,25). După acest model lăsat nouă de Domnul, care este primul episcop, păzitor şi păstor al sufletelor, succesorii apostolilor, s-au numit episcopi "epíscopoi". Lor le este încredinţată misiunea de a fi "episcopé". Această misiune precisă a episcopului se va dezvolta în mod progresiv, ţinând cont de începuturi, până să ajungă la forma - atestată clar deja la Ignaţiu din Antiohia la începutul secolului al II-lea (cf Ad Magnesios, 6,1: PG 5,668) - de triplul oficiu de episcop, preot şi diacon. Este o dezvoltare condusă de Duhul lui Dumnezeu, care asistă Biserica pentru a putea discerne formele autentice ale succesiunii apostolice, mereu mai bine definite într-o multitudine de experienţe şi forme carismatice şi ministeriale, prezente în comunitatea primilor creştini.
Astfel, succesiunea în ministerul episcopal se prezintă ca o continuare a ministerului apostolic, garanţie a perseverenţei în tradiţia apostolică, cuvânt şi viaţă, pe care ne-a încredinţat-o Domnul. Legătura între colegiul episcopilor şi comunitatea originară a apostolilor este înţeleasă înainte de toate pe linie de continuitate istorică. Aşa cum am văzut, celor doisprezece li s-a alăturat mai întâi Matia, apoi Paul, apoi Barnaba, apoi alţii, până la formarea, în cea de-a doua şi în cea de-a treia generaţie, ministerul episcopal. Aşadar, continuitatea se exprimă în această succesiune istorică. Şi tocmai în continuitatea succesiunii stă garanţia perseverării, în comunitatea eclezială, a colegiului apostolic adunat de Cristos în jurul lui. Dar această continuitate pe care o vedem prima dată în continuitatea istorică a miniştrilor, trebuie înţeleasă şi în sens spiritual, pentru că succesiunea apostolică a ministrului este considerată ca loc privilegiat al acţiunii şi al transmiterii Duhului Sfânt. Un ecou clar al acestor convingeri îl găsim, de exemplu, în următorul text al Sfântului Irineu de Lyon (în a doua jumătate a secolului al II-lea): "Tradiţia apostolilor arată pe deplin cât de mult lumea se manifestă în fiecare Biserică tuturor celor care vor să vadă adevărul, şi putem enumera episcopii stabiliţi de apostoli în Biserici şi urmaşii lor până la noi... (Apostolii) au voit de fapt să fie cu totul perfecţi şi incontestabili cei pe care-i lăsau ca succesori, transmiţându-le propria misiune şi învăţătură. Dacă ei vor fi înţeles corect, vor fi avut un mare câştig; dacă însă vor fi dat greş, ar fi avut o mare pagubă". (Adversus haereses, III, 3,1: PG 7,848).
Irineu, indicând aici această succesiune apostolică drept garanţie a perseverării în cuvântul Domnului, se concentrează asupra acelei Biserici "măreţe şi străvechi, cunoscută de toţi" care a fost "fondată şi constituită la Roma de glorioşii apostoli Petru şi Paul", arătând tradiţia credinţei, care în ea ajunge de la apostoli până la noi prin succesiunea episcopală. Astfel, pentru Irineu şi pentru Biserica Universală, succesiunea episcopală a Bisericii din Roma devine semnul, criteriul şi garanţia transmiterii neîntrerupte a credinţei apostolice: "Către această Biserică, datorită principialităţii sale speciale (propter potiorem principalitatem), trebuie să se îndrepte orice Biserică, înţelegând prin asta credincioşii răspândiţi pretutindeni, deoarece în ea tradiţia apostolilor a rămas nealterată..." (Adversus haereses, III, 3,2: PG 7,848). Succesiunea apostolică - verificată pe baza comuniunii cu cea a Bisericii de la Roma - este, aşadar, criteriul permanenţei unicei Biserici în tradiţia comună a credinţei apostolice, care prin acest canal a putut ajunge până la noi de la începuturi: "Cu această ordine şi cu această succesiune a ajuns până la noi tradiţia care există în Biserică, plecând de la apostoli şi predicarea adevărului. Aceasta este proba cea mai completă a faptului că una şi aceeaşi este credinţa vivificantă a apostolilor, care a fost păstrată şi transmisă în adevăr" (ib., III, 3,3: PG 7,851).
După aceste mărturii ale Bisericii primare, apostolicitatea comuniunii ecleziale consistă în fidelitatea faţă de învăţătura şi practica apostolilor, prin care este asigurată legătura istorică şi spirituală a Bisericii cu Cristos. Succesiunea apostolică a ministerului episcopal este calea care garantează credinţa transmisă de mărturia apostolică. Ceea ce reprezintă apostolii în raportul dintre Domnul Isus şi Biserica primară reprezintă în mod analog succesiunea ministerială în raportul dintre Biserica primară şi Biserica actuală. Nu este vorba de o simplă înlănţuire materială; e mai degrabă instrumentul istoric de care se serveşte Duhul Sfânt pentru a-l face prezent pe Domnul Isus, capul poporului său, prin care cei aleşi sunt sfinţiţi la ministerul sacerdotal prin impunerea mâinilor şi rugăciunea episcopilor. Prin succesiunea apostolică, Cristos este cel care-i sfinţeşte: în cuvântul apostolilor şi a succesorilor lor, el e cel care ne vorbeşte; prin mâinile lor el însuşi acţionează în sacramente; în privirea lor este privirea lui care ne învăluie şi ne face să ne simţim iubiţi, primiţi în inima lui Dumnezeu. Şi azi, ca şi la început, Cristos însuşi este adevăratul păstor şi păzitor al sufletelor noastre, pe care îl urmăm cu mare încredere, recunoştinţă şi bucurie.
Cateheza papei Benedict al XVI-lea, miercuri, 10 mai 2006
Traducere de pr. Cristian Vacaru
