Predica rostită de părintele Lucian Păuleţ în solemnitatea Înălţării Domnului, la 1 mai 2008, la Liturghia solemnă prilejuită de împlinirea a 18 ani de episcopat ai Preasfinţitului Petru Gherghel.
Pastorul Billy Graham, care avea cuvinte admirabile şi surprinzătoare faţă de Sfântul Părinte papa Ioan Paul II, numindu-l "autoritatea morală numărul unu a secolului nostru", relatează un fapt care i s-a întâmplat în tinereţe. Povesteşte el cu a ajuns într-un mic oraş ca să ţină o predică. Dorind să trimită o scrisoare, a întrebat pe un băieţel unde era poşta. Copilul i-a explicat, pastorul i-a mulţumit şi i-a zis: "Dacă vii deseară la biserica, am să-ţi spun unde este cerul şi cum poţi ajunge acolo." Băiatul i-a răspuns: "Nu te cred. Tu nu ştii nici măcar unde este poşta şi vrei să-mi spui unde este cerul?" Totuşi Biserica ştie unde este cerul şi cum se poate ajunge acolo.
Biserica Romano-Catolică celebrează astăzi sărbătoarea Înălţării Domnului, şi este normal să medităm, în lumina Sfintei Scripturi şi a credinţei, asupra unor întrebări: ce s-a întâmplat la Înălţare şi de ce e importantă aceasta pentru noi?
Înălţarea este parte a misterului pascal, este strâns legată de înviere. Învierea ne spune că Isus, care a murit răstignit, este viu, trăieşte acum. Înălţarea ne spune că Isus ca om a intrat pe deplin în gloria Tatălui său şi că, la sfârşitul timpurilor, vom participa şi noi la aceeaşi glorie.
Ceea ce s-a întâmplat la Înălţare este că ucenicii nu l-au mai putut vedea. Când era pe pământ, în timpul ministerului său public, înainte de Înălţare şi Înviere, Isus predica faţă în faţă. Oamenii îl puteau vedea, îi puteau auzi vocea, îl puteau atinge, percepe cu simţurile lor. Apostolii au avut această chemare specială de a fi martori ai tuturor faptelor şi învăţăturilor lui Isus.
Această prezenţă fizică a lui Isus este înlocuită după Înălţare cu o prezenţă şi mai puternică, iar aceasta este un motiv de bucurie pentru noi. Vechea prezenţă într-un corp uman, într-un mic colţ al lumii (Nazaret, Cafarnaum sau chiar Ierusalim), care atingea doar un mic număr de oameni, într-un interval de timp scurt, raportat la durata istoriei, face loc unei noi prezenţe care poate ajunge la toţi oamenii, fie ei bogaţi sau săraci, învăţaţi sau ignoranţi, sfinţi sau păcătoşi, vedete de la Hollywood sau plugari ori păstori uitaţi de oameni, dar ştiuţi de Dumnezeu. Noua prezenţă a lui Isus atinge toţi oamenii, toate locurile şi timpurile, de la Înălţare până la sfârşitul lumii. Isus este prezent cu noi: e un motiv de mare bucurie.
Şi iată cum un alt paradox al credinţei noastre, dar nu o absurditate, străluceşte pentru noi. Isus a plecat de la noi şi totuşi este în mijlocul nostru, Isus e transcendent şi imanent, depăşeşte toate dar este peste tot. Aşadar Cristos e prezent prin Duhul Sfânt şi roadele acestuia (căci Rusaliile sunt ultimul act al misterului pascal): Cristos e prezent oriunde găsim iubirea, bucuria, pacea, (îndelunga) răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (Gal 5,22). Isus e prezent oriunde întâlnim adevărul, dreptatea, libertatea, frumuseţea şi, mai ales, caritatea şi compasiunea.
Un preot povesteşte ce s-a întâmplat într-o duminică pe când celebra sfânta Liturghie. A intrat în biserică un tânăr desculţ, cu hainele prea mari pentru el şi pătate cu mâncare. Şi-a căutat un loc să se aşeze, dar nu a găsit, iar credincioşii nu s-au îngrămădit puţin pentru a-i face loc. Tânărul, mergând până în faţă în căutarea unui loc, a ajuns în faţa pupitrului de la care preotul proclama Evanghelia şi s-a aşezat pe podea. Abia atunci s-a îndreptat spre el şeful comitetului bisericii. Era un om în vârstă care mergea cu un aer de demnitate, eleganţă şi de autoritate. Credincioşii se gândeau: nimeni nu-l poate acuza pe acest bătrân, care e un model de corectitudine, că îl va da afară pe tânărul ireverenţios. Preotul tocmai terminase de citit Evanghelia. S-a făcut linişte. Se auzea doar zgomotul făcut de bastonul bătrânului. Şi când acesta a ajuns la tânăr, s-a întâmplat un lucru extraordinar. Acel bătrân atât de demn a pus bastonul pe podea şi apoi, cu greutate, s-a aşezat lângă tânăr, pentru ca acesta să nu mai fie singur acolo pe toată durata sfintei Liturghii. Preotul şi-a început predica astfel: "Ceea ce vă voi spune veţi uita, dar ceea ce tocmai aţi văzut sper să nu uitaţi niciodată şi să faceţi la fel!" Într-adevăr, unde este dragoste şi compasiune, acolo este prezent Cristos. În timp ce Albert Camus spunea ca iadul este celălalt, cel de lângă noi, noi creştinii susţinem cu toată puterea credinţei noastre că cel de lângă noi este un alt Cristos. Dar şi noi suntem pentru aproapele mâinile şi picioarele lui Cristos.
Întâmplarea cu tânărul ne arată un alt adevăr al credinţei noastre: Cristos este prezent în chip special în comunitatea celor care cred, în Biserica sa. Cristos a lucrat în şi prin apostoli (aminteam la început de misiunea lor specială de a fi martori) şi lucrează azi prin urmaşii acestora, episcopii. Despre acest adevăr ne învaţă cei mai antici părinţi ai Bisericii, părinţii apostolici. Clement Romanul (al IV-lea papă) şi Ignaţiu din Antiohia, la sfârşitul secolului I, pe când sfântul Ioan apostolul probabil mai trăia încă, spuneau: "Unde este episcopul acolo este Biserica şi Cristos." Iar părinţii africani Ciprian şi Tertulian afirmau: "Nu-l poţi avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu ai Biserica drept mamă." Pentru aceşti învăţători şi educatori ai credinţei noastre, criteriul după care deosebeau Biserica adevărată, Biserica lui Cristos de eretici era comuniunea cu episcopul, deoarece episcopul era garantul că învăţătura primită de la apostoli era nealterată, curată, ferită de orice erezie. În arca Bisericii apostolice, cu un episcop în frunte, avem garanţia adevărului şi a mântuirii, evident dacă şi noi corespundem Evangheliei prin eforturile personale.
O Biserică locală este pe deplin Biserică atunci când are în frunte un episcop, un urmaş al apostolilor, înzestrat de Duhul Sfânt prin consacrarea episcopală cu "carisma sigură a adevărului", cum spunea sfântul Irineu. Fiii întunericului, care sunt şi ei extrem de înţelepţi, ştiu acest lucru. De aceea, după 1949, la noi în ţară au bătut literal păstorii pentru a risipi turma; de aceea, nu permiteau consacrarea de episcopi pentru a lăsa Biserica, într-un anume sens, orfană. Un scriitor de literatură religioasă, Scott Hahn, tată a şase copii, fost pastor evanghelic devenit catolic, scria: "Dau familiei mele ceea ce păstorul dă turmei sale, credincioşilor săi. Păstorul ne dă o casă în Biserică, hrană sufletească în Euharistie, un nume la botez. Ne iartă păcatele la spovadă. Ne învaţă, ne conduce, ne disciplinează. În familie, tatăl este înaintea lui Dumnezeu un adevărat păstor". Dar şi reciproca este valabilă. În Biserică, păstorul este înaintea lui Dumnezeu ca un tată. Iată de ce pentru Biserica noastră de Iaşi azi este sărbătoare şi bucurie. Pentru că de 18 ani suntem pe deplin Biserică şi nu suntem orfani.
Închei cu cuvintele sfântului Augustin, preluate şi de Conciliul Vatican II (Lumen gentium 32): "Dacă ceea ce sunt pentru voi mă sperie, ceea ce sunt împreună cu voi mă mângâie. Căci pentru voi sunt episcop, iar împreună cu voi sunt creştin. Primul este numele unei slujiri, al doilea este numele unui har."
Preasfinţite Petru,
Ecleziologii, teologii care vorbesc despre Biserică, ne învaţă că nu există trup fără cap, Biserică fără episcop, turmă fără păstor. Dar şi reversul este adevărat: nu există cap fără trup, episcop fără Biserică, păstor fără turmă. Cred că sunt în asentimentul preoţilor din altar, al credincioşilor din biserică şi al tuturor din întreaga dieceză: suntem şi vrem să fim turma credincioasă, fidelă păstorului ei, bucuria şi, cum spunea sfântul Augustin, mângâierea episcopului, şi - de ce nu? - coroana sa şi a operei sale.
Pr. Lucian Păuleţ
