Pentru istoria şi tradiţia eclezială, episcopul de Roma trebuie considerată ca protos, adică "primul" între patriarhi, atât din Bisericile din Occident cât şi cele din Orient. Totuşi, prerogativele care derivă din acest primat trebuie studiate şi înţelese mai bine pentru a fi împărtăşite de cele două tradiţii. Aceasta este concluzia conţinută în importantul document dat publicităţii joi, 15 noiembrie 2007, de Comisia mixtă internaţională pentru dialogul dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe. Documentul este rodul ultimei întâlniri a Comisiei mixte, celebrată la Ravenna între 8-14 octombrie.
Tema în centrul lucrărilor a fost "Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniunea eclezială, conciliaritatea şi sinodalitatea în Biserică".
Studierea temei începuse deja la precedenta Sesiune Plenară de la Belgrad, între 18-25 septembrie 2006, pe baza unui proiect elaborat la Moscova în anul 1990. În cursul sesiunii actuale, studiul a fost completat şi s-a aprobat un document comun, care oferă o bază solidă pentru munca viitoare a Comisiei.
Documentul de la Ravenna, în 46 de puncte cuprinse în circa zece pagini, afirmă că ortodocşii şi catolicii sunt de acord asupra faptului ca episcopul de Roma să fie considerat primul între patriarhii din toată lumea, dat fiind faptul că Roma este, conform expresiei lui Ignaţiu de Antiohia, "Biserica ce prezidează în iubire".
În schimb, nu sunt de acord cu "prerogativele" acestui primat, deoarece conform documentului "există diferenţe în înţelegerea fie a modului după care el ar trebui să fie exercitat, fie a fundamentelor sale scripturistice şi teologice".
Documentul de la Ravenna porneşte de la două elemente fundamentale: "conciliaritatea" şi "autoritatea".
Prima, numită şi "sinodalitate", "reflectă misterul trinitar", în care "a doua" sau "a treia" persoană nu implică "diminuare sau subordonare".
Şi Biserica, citează documentul, posedă o "dimensiune conciliară", care se exprimă la trei nivele: local, regional, universal. Primii responsabili ai conciliarităţii sunt episcopii, care "ar trebui să fie uniţi între ei în credinţă, caritate, misiune, reconciliere" şi "au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire adusă Bisericii".
În schimb autoritatea derivă de la Cristos, se "întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu", şi prin intermediul apostolilor este "transmisă episcopilor" şi "succesorilor lor". Exercitarea ei, explică documentul, este în mod esenţial "o slujire de iubire", deoarece "pentru creştini, a conduce echivalează cu a sluji".
La primul nivel, cel local, Biserica există ca o "comunitate adunată de Euharistie" şi este prezidată în mod direct sau indirect de un episcop. Deja în acest caz comuniunea dintre membrii Bisericii "apare sinodală sau conciliară", motiv pentru care episcopul este protos.
La nivel regional, conciliaritatea şi autoritatea fac evidentă comuniunea cu "celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială".
Punctul 24 din document citează un canon acceptat atât în Occident cât şi în Orient pentru care "episcopii din fiecare naţiune trebuie să-l recunoască pe cel care este cel dintâi dintre ei şi să-l considere conducătorul lor", nefăcând "nimic important fără consimţământul lui" şi totuşi fără ca "cel dintâi" să nu facă "nimic fără consimţământul tuturor", apărând în felul acesta "concordia".
Acest principiu de unitate episcopală are aplicare şi la nivel "universal", cel al comuniunii dintre Bisericile din orice loc şi din orice timp, a cărei exprimare sunt Conciliile ecumenice care, încă de la originile Bisericii, i-au adunat pentru a rezolva chestiuni deosebit de relevante pe episcopii din cele cinci sedii apostolice principale - Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim - şi apoi din orice altă dieceză.
Mai ales în conciliile ecumenice se recunoaşte "rolul activ" exercitat de episcopul de Roma.
"Rămâne de studiat în mod mai aprofundat chestiunea rolului episcopului de Roma în comuniunea tuturor Bisericilor" sau care este "funcţia specifică e Episcopului din «primul scaun» într-o ecleziologie de koinonia", afirmă Comisia mixtă.
În acelaşi mod, trebuie studiat în ce mod "învăţătura despre primatul universal al Conciliilor I şi al II-lea din Vatican" poate să fie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale din primul mileniu.
Sunt "interogative cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele de a restabili comuniunea deplină dintre noi", notează documentul.
Textul, a explicat monseniorul Eleuterio F. Fortino, subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, într-un articol apărut în "L'Osservatore romano" (7 noiembrie 2007), "constituie o premisă validă pentru a continua dialogul, chiar dacă, aşa cum s-a amintit, acest document nu angajează deocamdată autorităţile din cele două părţi, şi nici măcar comisia nu consideră terminat studiul care va trebui să fie continuat".
Lucrările comisiei au fost conduse de cei doi co-preşedinţi ai săi: cardinalul Walter Kasper şi mitropolitul Ioannis de Pergam, ajutaţi de doi co-secretari, mitropolitul Ghenadios de Sassima (Patriarhia ecumenică) şi Monseniorul Fortino.
Comisia mixtă instituită la Istanbul de papa Ioan Paul al II-lea şi de patriarhul ecumenic Dimitrios I la 30 noiembrie 1979, pentru sărbătoarea Sfântului Andrei - patronul Bisericii din Constantinopol - şi-a început drumul în anul 1980 şi a reluat lucrările în anul 2006, după o pauză de şase ani datorată unor divergenţe.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Documentul final de la Ravenna
Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii
Publicăm "Documentul de la Ravenna", discutat şi aprobat în unanimitate de membrii "Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică Romană şi Biserica Ortodoxă", în timpul celei de-a zecea sesiuni plenare a comisiei la Ravenna (8-14 octombrie 2007). "Documentul - avertizează Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor - este un produs al unei comisii şi nu trebuie să fie înţeles ca o declaraţie magisterială".
* * *
COMISIA MIXTĂ INTERNAŢIONALĂ PENTRU DIALOGUL TEOLOGIC
DINTRE BISERICA CATOLICĂ ROMANĂ ŞI BISERICA ORTODOXĂ
CONSECINŢELE ECLEZIOLOGICE ŞI CANONICE ALE NATURII SACRAMENTALE A BISERICII. COMUNIUNE ECLEZIALĂ, CONCILIARITATE ŞI AUTORITATE
Ravenna, 13 octombrie 2007
Introducere
1. "Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Îi mulţumim lui Dumnezeu întreit care ne-a reunit - pe noi, membrii Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre Biserica catolică romană şi Biserica ortodoxă - pentru ca să putem răspunde împreună în ascultare faţă de această rugăciune a lui Isus. Suntem conştienţi că dialogul nostru ia un nou început într-o lume care în timpurile recente este profund schimbată. Procesul de secularizare şi de globalizare, ca şi provocările făcute de noi întâlniri dintre creştini şi credincioşi de alte religii, cer cu urgenţă reînnoită de la ucenicii lui Cristos să dea mărturie despre credinţa lor, despre iubirea lor şi despre speranţa lor. Fie ca Duhul lui Cristos înviat să permită inimii noastre şi minţii noastre să aducă roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, pentru ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii familii umane. Fie ca acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a comuniunii ecleziale, pe care noi o recunoaştem cu recunoştinţă ca un dar minunat al lui Dumnezeu făcut lumii, un mister a cărui frumuseţe străluceşte în special în sfinţenia la care cu toţii suntem chemaţi.
2. Conform "Planului" adoptat în prima întâlnire de la Rodi, în anul 1980, Comisia Mixtă începuse să trateze misterul koinôniei ecleziale în lumina misterului Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Acest lucru a permis să se înţeleagă mai profund comuniunea eclezială, atât la nivelul comunităţii locale adunată în jurul episcopului său, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale asupra cărora fiecare [episcop] prezidează în comuniune cu Biserica Una a lui Dumnezeu care se extinde prin univers (Cf. Documentul de la Monaco, 1982). În intenţia de a clarifica natura comuniunii, comisia mixtă subliniase relaţia existentă între credinţă, sacramente - cu atenţie specială faţă de cele trei sacramente ale iniţierii creştine - şi unitatea Bisericii (cf. Documentul de la Bari, 1987). După aceea, studiind sacramentul Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, comisia indicase clar rolul succesiunii apostolice ca garant al koinôniei întregii Biserici şi continuitatea ei cu apostolii, în orice timp şi în orice loc (cf. Documentul de la Valam, 1988). Din 1990 până în 2000, argumentul principal discutat de comisie a fost "uniatismul" (Documentul de la Balamand, 1993; Documentul de la Baltimore, 2000), argument pe care Comisia Mixtă îl va lua în considerare într-un viitor apropiat. Ea tratează actualmente tema ridicată în concluzia Documentului de la Valam şi reflectează asupra comuniunii ecleziale, conciliarităţii şi autorităţii.
3. Pe baza acestor afirmaţii comune ale credinţei noastre, trebuie acum să tragem consecinţele ecleziologice şi canonice care derivă din natura sacramentală a Bisericii. Deoarece Euharistia, în lumina misterului trinitar, constituie criteriul vieţii ecleziale în întregimea sa, în ce mod structurile instituţionale reflectă în mod vizibil misterul acestei koinônia? Deoarece Biserica una şi sfântă este realizată în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia şi, în acelaşi timp, în koinônia tuturor Bisericilor, în ce mod viaţa Bisericii manifestă această structură sacramentală?
4. Unitate şi multiplicitate, relaţia dintre Biserica una şi multele Biserici locale, această relaţie constitutivă a Bisericii pune şi ea chestiunea relaţiei dintre autoritate, inerentă oricărei instituţii ecleziale, şi conciliaritate, care derivă din misterul Bisericii ca şi comuniune. Deoarece termenii "autoritate" şi "conciliaritate" cuprind un spaţiu foarte vast, vom începe cu definirea modului în care noi îi înţelegem"1.
I. Fundamentele conciliarităţii şi autorităţii
1. Conciliaritatea
5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cuvântul "conciliu" (synodos în greacă, concilium în latină), care denotă mai ales o adunare de episcopi care exercită o responsabilitate deosebită. Totuşi este posibilă înţelegerea termenului şi într-o accepţiune mai largă, în sensul tuturor membrilor Bisericii (cf. cuvântul rusesc sobornost). Prin urmare, vom vorbi mai întâi despre "conciliaritate" în semnificaţia sa conform căreia fiecare mădular al trupului lui Cristos, în virtutea botezului, are spaţiul său şi propria sa responsabilitate în koinonia (communio în latină) euharistică. Conciliaritatea reflectă misterul trinitar şi îşi are fundamentul ultim în acest mister. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt "enumerate", aşa cum afirmă sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, 45), fără ca desemnarea ca "a doua" sau "a treia" persoană să implice o diminuare sau o subordonare. În mod analog, există o ordine şi între Bisericile locale, care totuşi nu implică inegalitate în natura lor eclezială.
6. Euharistica manifestă koinonia trinitară actualizată în credincioşi ca o unitate organică din mai mulţi membri, fiecare dintre ei are o carismă, o slujire sau un ministeriu propriu, care sunt necesare, în varietatea lor şi în diversitatea lor, pentru edificarea tuturor în unicul trup eclezial al lui Cristos (cf. 1Cor 12,4-30). Toţi sunt chemaţi, sunt angajaţi şi sunt făcuţi responsabili - fiecare în mod diferit, dar totuşi nu mai puţin efectiv - în îndeplinirea comună a acţiunilor care, prin intermediul Duhului Sfânt, fac prezentă în Biserică slujirea lui Cristos, "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6). Astfel este realizată în neamul omenesc misterul koinoniei mântuitoare cu Sfânta Treime.
7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană care face parte din ea are "conştiinţa Bisericii" (ekklesiastikč syneidesis), cum este definită ea de teologia greacă, sau sensus fidelium, conform terminologiei latine. În virtutea botezului şi a mirului (sau mirungerii), fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în trupul lui Cristos. În acest sens, toţi credincioşii (şi nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită în momentul botezului lor. Conform învăţăturii pe care o împărţim în comun, ansamblul poporului lui Dumnezeu, primind "ungerea Celui Sfânt" (1In 2,20.27), în comuniune cu păstorii lor, nu poate greşi în materie de credinţă (cf. In 16,13).
8. În proclamarea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor comportamentului creştin, episcopii, din orânduire divină, au o misiune specifică. "Ca succesori ai apostolilor, episcopii sunt resposabili ai comuniunii în credinţa apostolică şi a fidelităţii faţă de exigenţele unei vieţi conforme cu Evanghelia" (Documentul de la Valam, nr. 40).
9. Conciliile constituie principalul mod de exercitare a comuniunii între episcopi (cf. Documentul de la Valam, nr. 52). De fapt, "alipirea de comuniunea apostolică îi obligă pe toţi episcopii între ei legând épiskopč din Bisericile locale de colegiul apostolilor. Şi ei formează un colegiu înrădăcinat de Duhul Sfânt în acel "o dată pentru totdeauna" al grupului apostolic, martor al credinţei în mod unic. Aceasta înseamnă că nu numai ei ar trebui să fie uniţi între ei în credinţă, caritate, misiune, reconciliere, ci că ei au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire adusă Bisericii" (Documentul de la Monaco, nr. 4).
10. Această dimensiune conciliară a vieţii Bisericii aparţine de cea mai profundă natură a ei. Aceasta echivalează cu a spune că ea este întemeiată pe voinţa lui Cristos pentru cei care-l urmează (cf. Mt 18,15-20), deşi relaţiile sale canonice sunt în mod necesar determinate şi de istoria şi de contextul social, politic şi cultural. Definită în acest mod, dimensiunea conciliară a Bisericii trebuie să fie prezentă în cele trei nivele ale comuniunii ecleziale, local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţată episcopului; la nivelul regional al unui ansamblu de Biserici locale cu episcopii lor care "îl recunosc pe cel care este cel dintâi dintre ei" (Canonul apostolilor, 34); şi la nivelul universal, cei care sunt primii (protoi) în diferitele regiuni, împreună cu toţi episcopii, colaborează pentru ceea ce se referă la totalitatea Bisericii. În afară de acest nivel, protoi trebuie să-l recunoască pe cel care este cel dintâi între ei.
11. Biserica există în multe locuri diferite, ceea ce manifestă catolicitatea ei. Fiind "catolică", ea este un organism viu, trupul lui Cristos. Fiecare Biserică locală, dacă ea este în comuniune cu celelalte Biserici locale, este o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu, una şi indivizibilă. A fi "catolică" înseamnă deci a fi în comuniune cu unica Biserică din toate timpurile şi în orice loc. Pentru acest motiv, a rupe comuniunea euharistică înseamnă a răni una din caracteristicile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.
2. Autoritatea
12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia, aşa cum o descrie Noul Testament. Autoritatea Bisericii derivă de la capul şi Domnul ei, Isus Cristos. Primind autoritatea sa de la Dumnezeu Tatăl, Cristos, după învierea sa, a împărtăşit-o, prin intermediul Duhului Sfânt, cu apostolii (cf. In 20,22). Prin intermediul lor, ea a fost transmisă episcopilor, succesorilor lor şi, prin intermediul lor întregii Biserici. Domnul nostru Isus Cristos a exercitat această autoritate în diferite moduri prin care, şi până la împlinirea sa escatologică (cf. 1Cor 15,24-28), împărăţia lui Dumnezeu se manifestă lumii: învăţând (cf. Mt 5,2; Lc 5,3); săvârşind minuni (cf. Mc 1,30-34; Mt 14,35-36); alungând duhurile necurate (cf. Mc 1,27; Lc 4,35-36); iertând păcatele (cf. Mc 2,10; Lc 5,24); şi călăuzindu-i pe discipolii săi pe calea mântuirii (cf. Mt 16,24). În conformitate cu mandatul primit de la Cristos (cf. Mt 28,18-20), exercitarea autorităţii proprie apostolilor şi apoi episcopilor, cuprinde proclamarea şi învăţătura Evangheliei, sfinţirea prin intermediul sacramentelor, îndeosebi Euharistia, şi conducerea pastorală a celor care cred (cf. Lc 10,16).
13. Autoritatea în Biserică îi aparţine lui Isus Cristos însuşi, singurul cap al Bisericii (cf. Ef 1,22; 5,23). Prin intermediul Duhului său Sfânt, Biserica, în calitate de trup al său, este părtaşă la autoritatea lui (cf. In 20,22-23). Scopul autorităţii în Biserică este de a aduna întreaga omenire în Isus Cristos (cf. Ef 1,10; In 11,52). Autoritatea, legată cu harul primit prin hirotonire, nu este posesie privată a celor care o primesc, nici nu este ceva pe care comunitatea o delegă; dimpotrivă, este un dar al Duhului Sfânt destinat slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu este exercitată în afara ei. Exercitarea ei comportă participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sf. Ciprian, Ep 66,8).
14. Exercitarea autorităţii îndeplinită în Biserică, în numele lui Cristos şi prin intermediul puterii Duhului Sfânt, trebuie să fie - în orice formă a sa şi la toate nivelele - o slujire (diakonia) de iubire, asemenea cu aceea care a fost a lui Cristos (cf. Mc 10,45; In 13,1-16). Autoritatea despre care vorbim, deoarece exprimă autoritatea divină, poate să subziste în Biserică numai în iubirea dintre cel care o exercită şi cel care sunt supuşi ei. De aceea, este vorba de o autoritate fără dominare, fără constrângere fie ea fizică sau morală. Ca participare la exousia a Domnului răstignit şi preamărit, căruia i-a fost dată orice autoritate în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18), ea poate şi trebuie să ceară ascultare. În acelaşi timp, din cauza întrupării şi a crucii, ea este în mod radical diferită de cea exercitată de conducătorii naţiunilor şi de cei mari din această lume (cf. Lc 22,25-27). Deşi este în afara oricărei îndoieli că autoritatea este încredinţată unor persoane, care - din cauza slăbiciunii şi a păcatului - sunt adesea tentate să abuzeze de ea, cu toate acestea, prin însăşi natura sa, identificarea evanghelică a autorităţii cu slujirea constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini, a conduce echivalează cu a sluji. Rezultă că exercitarea şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt asigurate prin consimţământul liber şi colaborarea voluntară. La un nivel personal, aceasta se traduce în ascultarea faţă de autoritatea Bisericii pentru a-l urma pe Cristos, care a fost în mod iubitor ascultător faţă de Tatăl până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).
15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu, care este prezent şi viu în comunitatea discipolilor. Scriptura este cuvântul revelat al lui Dumnezeu, aşa cum Biserica - prin intermediul Duhului Sfânt prezent şi activ în ea - a perceput-o în Tradiţia vie primită de la apostoli. Culmea acestei Tradiţii este Euharistia (cf. 1Cor 10,16-17; 11,23-26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că este cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de către Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin intermediul Scripturii, Cristos se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Biserica, prin Duhul Sfânt prezent în ea, interpretează în mod autentic Scriptura, răspunzând nevoilor timpurilor şi locurilor. Cutuma constantă în concilii de a întrona Evangheliile în centrul adunării atestă prezenţa lui Cristos în cuvântul său, care constituie punctul necesar de referinţă pentru toate dezbaterilor şi deciziile lor, şi afirmă în acelaşi timp autoritatea exercitată de Biserică în interpretarea acestui Cuvânt al lui Dumnezeu.
16. În economia sa divină, Dumnezeu vrea ca Biserica sa să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială aparţin credinţa mărturisită şi sacramentele celebrate în succesiunea apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială este legată de această structură esenţială: exercitarea ei este reglementată de canoanele şi de statutele Bisericii. Unele din aceste reguli pot să fie aplicate în mod diferit, în funcţie de nevoile comuniunii ecleziale, în tipuri şi locuri diferite, însă cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. De aceea, aşa cum comuniunea în sacramente presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul de la Bari, nr. 29-33), în acelaşi mod, pentru ca să fie comuniune eclezială deplină, trebuie să existe, între Bisericile noastre, recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor canonice în diversităţilor lor legitime.
II. Tripla actualizare a conciliarităţii şi a autorităţii
17. După ce am evidenţiat fundamentele pe care se sprijină conciliaritatea şi autoritatea în Biserică, şi după ce am prezentat complexitatea conţinutului acestor termini, acum trebuie să răspundem la următoarele întrebări: în ce mod elementele instituţionale ale Bisericii exprimă în mod vizibil şi sunt în slujba misterului koinôniei? În ce mod structurile canonice ale Bisericii exprimă viaţa lor sacramentală? Pentru a răspunde, am făcut deosebit trei nivele ale instituţiilor ecleziale: nivelul Bisericii locale în jurul episcopului; nivelul unei regiuni care cuprinde un anumit număr de Biserici locale limitrofe; şi nivelul întregului pământ locuit (oikumene), care cuprinde toate Bisericile locale.
1. Nivelul local
18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde este o comunitate adunată de Euharistie, prezidată, direct sau prin preoţii săi, de un episcop hirotonit în mod legitim în succesiunea apostolilor, care învaţă credinţa primită de la apostoli, în comuniune cu ceilalţi episcopi şi cu Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi al acestei slujiri constă în a aduna într-o comuniune autentică de credinţă, de rugăciune, de misiune, de iubire fraternă şi de ajutor reciproc, pe toţi cei care l-au primit pe Duhul lui Cristos la botez. Această comuniune este cadrul în care este exercitată toată autoritatea eclezială. Comuniunea este criteriul acestei exercitări.
19. Fiecare Biserică locală are ca misiune să fie, prin harul lui Dumnezeu, un loc în care Dumnezeu este slujit şi cinstit, unde este vestită Evanghelia, sunt celebrate sacramentele, un loc în care credinciosul se angajează să aline lipsurile din lume şi unde fiecare credincios poate găsi mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5,14-16), plămada (cf. Mt 13,33), comunitatea sacerdotală a lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,5.9). Normele canonice care o conduc au scopul de a garanta această misiune.
20. În virtutea aceluiaşi Botez, care face din ei mădulare ale lui Cristos, fiecare persoană botezată este chemată, conform darurilor unicului Duh Sfânt, la slujire în comunitate (cf. 1Cor 12,4-27). De aceea, prin intermediul comuniunii, care îi pune pe toţii membrii unii în slujba altora, Biserica locală apare deja "sinodală" sau "conciliară" în structura sa. Această "sinodalitate" nu rezultă numai în relaţia de solidaritate, în asistenţa reciprocă şi în complementaritatea, pe care diferiţii slujitori hirotoniţi o au între ei. Fără îndoială, prezbiteriul este sfatul episcopului (cf. Sfântul Ignaţiu de Antiohia, Către credincioşii din Tralle, 3), iar diaconul este "mâna dreaptă" a lui (Didascalia apostolorum, 2,28,6), în aşa fel încât, conform recomandării sfântului Ignaţiu de Antiohia, orice lucru să se facă în concert (cf. Ef 6). Totuşi, sinodalitatea, aşa cum cere comuniunea eclezială, îi priveşte şi pe toţi membrii comunităţii în ascultarea faţă de episcop, care este protos şi capul (kephale) Bisericii locale. Conform tradiţiilor orientală şi occidentală, participarea activă a laicatului, bărbaţi şi femei, a membrilor comunităţilor monastice şi a persoanelor consacrate, se realizează în dieceză şi în parohie prin diferite forme de slujire şi de misiune.
21. Carismele membrilor comunităţii au origine în unicul Duh Sfânt şi sunt orientate spre binele tuturor. Acest fapt scoate în evidenţă atât exigenţele cât şi limitele autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu ar trebui să existe nici pasivitate nici înlocuire de funcţii, nici neglijenţă nici samavolnicia unuia asupra altuia. Toate carismele şi slujirile Bisericii converg în unitate sub slujirea episcopului, care slujeşte comuniunea Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi de Duhul Sfânt să se reînnoiască în sacramente şi să răspundă într-o convertire (metanoia) constantă, în aşa fel încât să fie garantată comuniunea lor în adevăr şi în caritate.
2. Nivelul regional
22. Deoarece Biserica revelează catolicitatea ei în synaxis a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste efectiv în comuniunea cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând de la cele care sunt vecine între ele în virtutea responsabilităţii lor comune pentru misiune în regiunea din care fac parte (cf. Documentul de la Monaco, III, 3 şi Documentul de la Valam, 52 şi 53). Comuniunea între Biserici este exprimată în hirotonirea episcopilor. Această hirotonire este conferită conform ordinii canonice de trei sau mai mulţi episcopi, şi cel puţin de doi (cf. Conciliul din Niceea, canonul 4), care acţionează în numele trupului eclezial şi al poporului lui Dumnezeu, primind şi ei înşişi slujirea lor de la Duhul Sfânt prin intermediul impunerii mâinilor în succesiunea apostolică. Atunci când acest lucru este făcut în conformitate cu canoanele, este garantată comuniunea între Biserici în dreapta credinţă, în sacramente şi în viaţa eclezială, aşa cum este garantată comuniunea vie cu generaţiile precedente.
23. O atare comuniune efectivă între Bisericile locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică într-un loc determinat, a fost exprimată de unele practici: participarea episcopilor din sediile limitrofe la hirotonirea unui episcop pentru Biserica locală; invitaţia adresată unui episcop determinat dintr-o altă Biserică să concelebreze în synaxis a Bisericii locale; primirea extinsă la credincioşii din aceste Biserici să împărtăşească masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotoniri; ca şi oferirea asistenţei materiale.
24. Un canon acceptat în Orient şi în Occident exprimă relaţia dintre Bisericile locale într-o regiune determinată: "Episcopii din fiecare naţiune (ethnos) trebuie să-l recunoască pe cel care este primul (protos) între ei şi să-l considere capul lor (kephale) şi să nu facă nimic important fără consimţământul său (gnome); fiecare episcop poate să facă numai ceea ce se referă la dieceza sa (paroikia) şi la teritoriile care depind de ea. Însă cel dintâi (protos) nu va face nimic fără consimţământul tuturor. Deoarece în acest mod concordia (homonoia) va prevala şi Dumnezeu va fi lăudat prin intermediul Domnului în Duhul Sfânt" (Canonul Apostolic 34).
25. Această normă, care apare în diferite forme în tradiţia canonică, se aplică la toate relaţiile dintre episcopii dintr-o regiune, atât cei dintr-o provincie, cât şi episcopii dintr-o mitropolie, sau dintr-o patriarhie. Aplicarea ei practică se poate vedea în sinoadele sau conciliile dintr-o provincie, regiune sau patriarhie. Faptul că un sinod regional este compus mereu în mod esenţial din episcopi, chiar şi atunci când el cuprinde alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Numai episcopii au voce deliberativă. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale însăşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.
26. Un sinod (sau conciliu) implică în sine participarea tuturor episcopilor dintr-o regiune. El este condus de principiul consimţământului şi al concordiei (homonoia), care este exprimată de concelebrarea euharistică, aşa cum reiese din doxologia finală a Canonului Apostolic 34 citat. Oricum rămâne faptul că fiecare episcop, în exercitarea îngrijirii pastorale, este judecător şi responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru chestiunile care se referă la dieceza sa (cf. Sfântul Ciprian, Ep 55,21); de aceea, el este păzitorul comuniunii catolice cu celelalte Biserici.
27. Rezultă că un sinod sau un conciliu regional nu are nici o autoritate asupra altor regiuni ecleziastice. Cu toate acestea schimbul de informaţii şi consultările dintre reprezentanţii diferitelor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, ca şi a acelei asistenţe şi carităţi fraterne şi reciproce care trebuie să constituie regula între toate Bisericile locale spre folosul mai mare al tuturor. Fiecare episcop este responsabil de întreaga Biserică împreună cu toţii colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.
28. În felul acesta unele provincii ecleziastice au ajuns să întărească legăturile lor de responsabilitate comună. Acesta constituie unul din factorii care, în istoria Bisericilor noastre, au condus la constituirea patriarhiilor. Sinoadele patriarhale sunt conduse de aceleaşi principii ecleziologice şi de aceleaşi norme canonice ale sinoadelor provinciale.
29. În secolele următoare, atât în Orient cât şi în Occident, s-au dezvoltat unele configuraţii noi ale comuniunii dintre Bisericile locale. Noi patriarhii şi Biserici autocefale au fost înfiinţate în Orientul creştin şi, recent, în Biserica latină, a apărut un tip special de grupare a episcopilor, Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă, dintr-un punct de vedere ecleziologic, nu sunt simple subîmpărţiri administrative: ele exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând în acelaşi timp diversitatea culturilor umane.
30. De fapt, independent de profilul şi de regulile canonice ale sinodalităţii regionale, aceasta din urmă demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu este o comuniune de persoane sau de Biserici locale extirpate din rădăcinile lor umane. Ca şi comunitate de mântuire şi pentru că această mântuire este "restaurarea creaţiei" (Sfântul Irineu, Adv. Haer. 1,36, I), ea înglobează persoana umană în orice lucru care o leagă de realitatea umană aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu. Biserica nu este o grămadă de indivizi; este făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite între ele.
31. În Bisericile locale grupate între ele la nivel regional, catolicitatea apare sub adevărata sa lumină. Ea este expresie a prezenţei mântuirii nu într-un univers nediferenţiat, ci într-o umanitate pe care Dumnezeu a creat-o şi pe care vine să o mântuiască. În misterul mântuirii, natura umană este asumată în plinătatea ei şi, în acelaşi timp, este vindecată de ceea ce păcatul a introdus în ea cu auto-suficienţa, orgoliul, incapacitatea de a avea încredere în ceilalţi, agresivitatea, gelozia, invidia, falsitatea şi ura. Koinônia eclezială este darul prin intermediul căruia toată omenirea este adunată împreună, în Duhul Domnului înviat. Această unitate, creată de Duhul, departe de a cădea în uniformitate, cere şi deci fereşte - şi într-o anumită manieră, creşte - diversitatea şi particularitatea.
3. Nivelul universal
32. Fiecare Biserică locală nu este numai în comuniune cu Bisericile vecine, ci şi cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente actualmente în lume, cele care existau încă de la început, cele care vor exista în viitor, şi cu Biserica aflată deja în glorie. În conformitate cu voinţa lui Cristos, Biserica este una şi indivizibilă, este aceeaşi, mereu şi în orice loc. Catolicii şi ortodocşii mărturisesc împreună, în Crezul de la Niceea-Constantinopol, că Biserica este una şi catolică. Catolicitatea ei cuprinde nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.
33. Prin urmare, este clar că o singură şi unică credinţă trebuie să fie mărturisită şi trăită în toate Bisericile locale, pretutindeni trebuie să fie celebrată una şi aceeaşi Euharistie, şi o singură şi unică slujire apostolică trebuie să fie în acţiune în toate comunităţile. O Biserică locală nu poate să modifice Crezul, formulat de Conciliile ecumenice, deşi ea trebuie mereu "să dea răspunsuri adecvate noilor probleme, răspunsuri bazate pe Scripturi, în acord şi continuitate esenţială cu precedentele exprimări ale dogmelor" (Documentul de la Bari, nr. 29). În acelaşi fel, o Biserică locală nu poate modifica, nici nu poate celebra Euharistia în izolare voluntară de celelalte Biserici locale fără a dăuna comuniunii ecleziale. Toate aceste lucruri se referă la însăşi legătura de comuniune şi deci la însăşi existenţa Bisericii.
34. Chiar datorită acestei comuniuni, toate Bisericile, prin intermediul canoanelor, reglementează tot ceea ce se referă la Euharistie şi la sacramente, la slujire şi la hirotonire, la transmiterea (paradosis) şi la învăţătura (didaskalia) credinţei. Se înţelege clar motivul pentru care sunt necesare în acest domeniu reguli canonice şi norme disciplinare.
35. În evoluţia istoriei, atunci când au apărut probleme serioase cu privire la comuniunea universală şi concordia dintre Biserici - referitor la interpretarea autentică a credinţei, sau la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, sau la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie - s-a făcut recurs la conciliile ecumenice. Aceste concilii erau ecumenice nu numai datorită faptului că ele adunau împreună episcopii din toate regiunile şi îndeosebi pe cei din cele cinci sedii mai mari conform ordinii antice (taxis): Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Ele erau ecumenice şi pentru că deciziile lor doctrinale solemne şi formulările lor comune de credinţă, în special despre argumente cruciale, erau obligatorii pentru toate Bisericile şi pentru toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. Acesta este motivul pentru care deciziile Conciliilor ecumenice rămân normative.
36. Istoria Conciliilor ecumenice evidenţiază caracteristicile care trebuie să fie considerate caracteristicile lor speciale. Această chestiune trebuie să fie studiată ulterior în viitorul nostru dialog, ţinând cont de evoluţia structurilor ecleziale care a avut loc în secolele mai recente atât în Orient cât şi în Occident.
37. Caracterul ecumenic al deciziilor unui Conciliu este recunoscut printr-un proces de primire de o durată lungă sau scurtă, prin intermediul căruia poporul în ansamblul său - prin reflecţie, discernământ, dezbatere şi rugăciune - recunoaşte în aceste decizii unica credinţă apostolică a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi şi pentru care episcopii sunt învăţătorii (didaskaloi) şi păzitorii. Acest proces de receptare este interpretat diferit în Orient şi în Occident, conform respectivelor lor tradiţii canonice.
38. De aceea, conciliaritatea sau sinodalitatea implică mult mai mult decât nişte episcopi reuniţi în adunare. Ea implică şi Bisericile lor. Primii sunt depozitarii credinţei şi dau glas credinţei Bisericilor lor. Deciziile episcopilor trebuie să fie primite în viaţa Bisericilor, în special în viaţa lor liturgică. Fiecare conciliu ecumenic acceptat ca atare, în semnificaţia proprie şi deplină a termenului, este, prin urmare, o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă ei.
39. Contrar sinoadelor diecezane şi regionale, un conciliu ecumenic nu este o "instituţie" a cărei frecvenţă poate să fie reglementată de canoane; mai curând este un "eveniment", un kairos, inspirat de Duhul Sfânt, care conduce Biserica pentru ca ea să dea naştere în interiorul ei instituţiilor de care are nevoie şi care îi corespund naturii sale. Această armonie dintre Biserică şi concilii este aşa de profundă încât a făcut în aşa fel că ambele Biserici - chiar şi după ruptura dintre Orient şi Occident, care făcea imposibilă convocarea de concilii ecumenice în sensul abstract al termenului - au continuat să ţină concilii de fiecare dată când apărea crize serioase. Aceste concilii adunau episcopii din Bisericile locale în comuniune cu Scaunul din Roma sau, respectiv şi deşi înţelese în mod diferit, cu Scaunul din Constantinopol. În Biserica catolică romană, unele din aceste concilii ţinute în Occident erau considerate ecumenice. Această situaţie, care a constrâns cele două părţi ale creştinătăţii să convoace concilii proprii pentru fiecare din ele, a favorizat disensiunile care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie să fie căutate mijloacele care vor permite restabilirea consensului ecumenic.
40. În timpul primului mileniu, comuniunea universală a Bisericilor, în desfăşurarea normală a evenimentelor, a fost menţinută prin relaţiile fraterne dintre episcopi. Aceste relaţii ale episcopilor între ei, între episcopi şi respectivii lor protoi, şi chiar între protoi în ordinea (taxis) canonică despre care dă mărturie Biserica antică, a hrănit şi consolidat comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultări, scrisori şi apeluri la sediile principale, în special scaunul din Roma, care exprimă clar solidaritatea creată de koinonia. Dispoziţiile canonice cum ar fi introducerea în diptice a numelor episcopilor din sediile principale şi comunicarea mărturisirii de credinţă la ceilalţi patriarhi cu ocazia alegerilor, erau expresii concrete de koinonia.
41. Ambele părţi sunt de acord cu privire la faptul că această taxis canonică era recunoscută de toţi în perioada Bisericii nedespărţite. În afară de aceasta, sunt de acord cu privire la faptul că Roma, ca Biserică ce "prezidează în caritate", conform expresiei sfântului Ignaţiu de Antiohia (Către romani, Prolog), ocupa primul loc în taxis, şi că episcopul de Roma este de aceea protos între patriarhi. Totuşi, ei nu sunt de acord cu privire la interpretarea mărturiilor istorice din această perioadă în ceea ce priveşte prerogativele episcopului de Roma ca protos, chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.
42. Conciliaritatea la nivel universal, exercitată în conciliile ecumenice, implică un rol activ al episcopului de Roma, ca protos între episcopii din sediile majore, în consensul adunării episcopilor. Deşi episcopul de Roma nu a convocat conciliile ecumenice din primele secole, şi nu le-a prezidat niciodată, el nu a fost mai puţin implicat strict în procesul decizional al acestor concilii.
43. Primatul şi conciliaritatea sunt reciproc interdependente. Pentru acest motiv primatul la diferitele nivele ale vieţii Bisericii, local, regional şi universal, trebuie să fie considerat în contextul conciliarităţii şi, în mod analog, conciliaritatea în contextul primatului. Cât priveşte primatul la diferitele nivele, dorim să afirmăm următoarele punct:
1. Primatul, la toate nivelele, este o practică puternic întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.
2. În timp ce faptul primatului la nivel universal este acceptat de Orient şi de Occident, există diferenţe în înţelegerea fie a modului după care el ar trebui să fie exercitat, fie a fundamentelor sale scripturistice şi teologice.
44. În istoria Orientului şi a Occidentului, cel puţin până în secolul al IX-lea, şi mereu în contextul conciliarităţii, era recunoscută o serie de prerogative, în funcţie de condiţiile timpurilor, pentru protos sau kephale, în fiecare din nivelele ecleziastice stabilite: local, pentru episcop ca protos al diecezei sale faţă de preoţii săi şi faţă de credincioşii săi; la nivel regional, pentru protos din fiecare mitropolie faţă de episcopii din provincia sa, şi pentru protos din fiecare din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii din fiecare circumscripţie; şi universal, pentru episcopul de Roma ca protos între patriarhi. Această distincţie de nivele nu diminuează nici egalitatea sacramentală a fiecărui episcop nici catolicitatea fiecărei Biserici locale.
Concluzie
45. Rămâne de studiat în mod mai aprofundat chestiunea rolului episcopului de Roma în comuniunea tuturor Bisericilor. Care este funcţia specifică a episcopului din "primul scaun" într-o ecleziologie de koinonia, în vederea a ceea ce am afirmat în prezentul text cu privire la conciliaritate şi autoritate? În ce mod învăţătura despre primatul universal al Conciliilor I şi al II-lea din Vatican poate să fie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale din primul mileniu? Este vorba de interogative cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele noastre de a restabili comuniunea deplină între noi.
46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică Romană şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţia de mai sus despre comuniunea eclezială, conciliaritate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi că ea furnizează o bază solidă pentru discuţia viitoare despre chestiunea primatului în Biserică la un nivel universal. Suntem conştienţi de multele chestiuni dificile care rămân de clarificat, dar este speranţa noastră că, susţinuţi de rugăciunea lui Isus "ca toţi să fie una... ca lumea să creadă" (In 17,21), şi în ascultare faţă de Duhul Sfânt, va fi posibil să înaintăm pe baza acordului obţinut deja. Reafirmând şi mărturisind: "un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Ef 4,5), dăm glorie lui Dumnezeu Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, care ne-a adunat împreună.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
