Dincolo de privirea retrospectivă asupra celor treizeci de ani de păstorire şi de conducere a Diecezei de Iaşi din partea Preasfinţitului nostru episcop Petru, să privim prin prisma credinţei la imaginea episcopului păstor în cadrul comunităţii ecleziale: Cine este episcopul? Care este misiunea sa? Ce reprezintă episcopul pentru Biserica locală?
Cine este episcopul?
Conciliul Vatican II, în constituţia dogmatică Lumen gentium îi numeşte pe episcopi "succesorii apostolilor, păstori ai Bisericii".
Este frumos să ne gândim că Isus, păstorul cel bun, încredinţează turma sa altor păstori: "Isus Cristos, păstorul veşnic, a întemeiat Sfânta Biserică, trimiţându-i pe apostoli aşa cum el însuşi a fost trimis de Tatăl (cf. In 20,21), şi a voit ca urmaşii lor, adică episcopii, să fie până la sfârşitul veacurilor păstori în Biserica" (LG 18).
El nu ne părăseşte, deoarece ştie că nu este posibil să parcurgem singuri un drum de iubire, deoarece cunoaşte marile noastre tentaţii şi ştie cât de uşor ne pierdem, ne împrăştiem, ştie cât de mult avem nevoie de susţinere, de călăuză. De aceea a voit să avem "păstori" care să ne călăuzească.
Episcopul, aşadar, este punctul de referinţă a comunităţii creştine garantul cuvântului divin şi primul educator în credinţă.
Dimensiunea care califică mai bine un episcop este aceea de a fi succesor al apostolilor şi ca atare orice episcop este reprezentantul lui Cristos în propria dieceză, prelungirea lui de-a lungul veacurilor, imaginea sa vie.
Episcopii, prin propria lor voce, fac să răsune glasul unicului Învăţător pentru a da oamenilor lumina adevărului, pentru a arăta calea mântuirii, pentru ca toţi "să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug".
Succesor al apostolilor, episcopul transmite învăţătura evangheliei porţiunii de Biserică locală care îi este încredinţată: în mod obişnuit o numim dieceză.
Misiunea episcopului reprezintă, aşadar, continuarea actuală a misiunii apostolilor, a celor pe care Isus i-a ales "ca să stea cu el". Există o strânsă continuitate, de trecere, de la grupul celor doisprezece apostoli chemaţi pe nume de glasul lui Cristos, la episcopi care astăzi în toată lumea mărturisesc evanghelia cu propria persoană şi învăţătură.
Cristos dăruieşte şi comunităţilor noastre episcopi, cărora le-a încredinţat o triplă misiune: învăţătura, sfinţirea şi conducerea diecezei, adică a acelei realităţi în care se realizează prezenţa Bisericii în teritoriu, în interiorul unui context precis de relaţii umane, de istorie, de tradiţii.
În această viziune suntem chemaţi să vedem şi să trăim raportul între episcop şi poporul credincios.
Misiunea episcopului
Misiunea de a învăţa în materie de credinţă: episcopul trebuie să orienteze viaţa comunităţii şi a fiecărei persoane spre mesajul Cuvântului dumnezeiesc. Episcopul poate împlini această misiune de a învăţa de pe "catedra" sa (prin predică, scrisori pastorale) şi prin punerea în act a tuturor iniţiativelor catehetice şi de formare îndreptate spre orice vârstă, al cărui promotor şi responsabil ultim este el, dar implicând întreaga comunitate a bisericii.
Cuvântul său este autoritar, adică este capabil să îndrepte conştiinţele spre corectitudine şi adevăr. Ca păstor al întregului popor, învăţătura şi îndemnurile sale privesc viaţa întregii comunităţi, şi de aceea intervenţia sa este posibilă, chiar este datorie, chiar şi în referinţă la contextul mai amplu al problemelor sociale şi civile.
Misiunea sa de a învăţa se lărgeşte deci şi în afara comunităţii credincioşilor. În special, învăţătura episcopului nu trebuie să piardă din vedere valoarea persoanei, a libertăţii şi a vieţii umane; el trebuie să aibă la inimă familia ca loc afectiv şi educativ în care are loc formarea conştiinţelor.
Conciliul Vatican II a declarat că "episcopii, când învaţă în comuniune cu pontiful roman, trebuie să fie ascultaţi de toţi cu veneraţie, ca martori ai adevărului divin şi catolic; şi creştinii trebuie să fie de acord cu judecata episcopului lor dată în numele lui Cristos în materie de credinţă şi de morală, şi să adere la ea cu respectul religios al spiritului" (LG 25).
Misiunea de a sfinţi. Episcopul este reprezentantul lui Cristos în Biserica sa şi, în afară de datoria de a învăţa, el are şi datoria de a sfinţi, pe care o exercită "în persoana lui Cristos capul" în celebrarea sacramentelor şi în cultul divin. "Episcopul - spune Lumen gentium - înzestrat cu plinătatea sacramentului Preoţiei, este «împărţitorul harului cu care este înzestrată Preoţia supremă», mai ales în ce priveşte Euharistia, pe care el însuşi o oferă şi se îngrijeşte să fie oferită şi prin care Biserica trăieşte şi creşte fără încetare" (nr. 26)
Ca moderator al întregii vieţi liturgice a Bisericii sale, episcopul trebuie să se preocupe să fie păzit cu grijă din partea tuturor preoţilor sensul sacrului şi al misterului, astfel ca orice liturgie să fie "liturgie sacră şi chezăşie a vieţii veşnice".
Prezidarea unei celebrări liturgice din partea Episcopului nu este din motive de "prestigiu" sau de importanţă, dar este semn că întreaga comunitatea diecezană are un cap, care este Cristos, care acţionează printr-un succesor legitim al apostolilor.
Episcopul este - pentru a folosi o expresie a sfântului Grigore cel Mare - cel care vorbeşte lui Dumnezeu despre oameni şi vorbeşte oamenilor despre Dumnezeu. În rugăciune vorbeşte lui Dumnezeu despre oamenii care îi sunt încredinţaţi. Episcopul se roagă pentru toţi credincioşii săi: nimeni nu este exclus vreodată din rugăciunea episcopului. Şi apoi vorbeşte oamenilor despre Dumnezeu, despre acel Dumnezeu de care inima umană simte nevoia, vorbeşte despre sensul vieţii care este acela de a merge în comuniune cu Dumnezeu spre întâlnirea definitivă cu el.
Misiunea de a conduce. Episcopul este călăuză pentru poporul său. El este cel care trebuie să meargă în frunte, ca păstorul cel bun, indicând prin cuvânt şi prin mărturia vieţii drumul care trebuie parcurs.
Astăzi rolul episcopului este ilustrat în termeni de "slujire". Decretul conciliar Christus Dominus îndeamnă: "În exercitarea oficiului lor de părinte şi de păstor, episcopul să se comporte în mijlocul credincioşilor săi ca acela care slujeşte" (nr. 16).
Preocuparea unui episcop nu este niciodată demnitatea sa, ci binele sufletelor, ceea ce este util tuturor celor care îi sunt încredinţaţi grijii sale pastorale. Şi pentru aceasta deseori episcopul trebuie să meargă împotriva curentului.
Desigur, un episcop trebuie să se străduiască pentru ca iniţiativele şi cuvântul său să fie bine primite, şi să nu se nu teamă de eventualele critici, nici să dea prea mare atenţie aplauzelor şi laudelor: ceea ce contează cu adevărat pentru un episcop este să fie fidel lui Dumnezeu.
Misiunea episcopului şi autoritatea sa sunt finalizate spre promovarea adevărului şi a sfinţeniei în poporul său. Conducerea pastorală a diecezei apasă pe umerii episcopului, şi preoţii, persoanele consacrate, credincioşii laici au datoria de a colabora şi de a ajuta episcopul.
Biserica nu este o societate numai umană. Nu este o instituţie întemeiată de popor pentru popor. Biserica are în sine un principiu divin: îşi are originea în Dumnezeu. Este o societate care vine de sus.
Pentru aceasta succesorii apostolilor, fie când învaţă, fie când celebrează sacramentele, sau când călăuzesc cu autoritatea lor poporul lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să continue opera răscumpărătoare a lui Cristos. Acestor misiuni ale episcopului le corespund datorii din partea credincioşilor încredinţaţi lui: datoria de respect şi fidelitate faţă de episcop, datoria de ascultare în problemele de credinţă şi de morală, datoriile de ajutor şi de colaborarea cu el.
Sfântul Ciprian are în această privinţă cuvinte foarte tari: "Dacă cineva nu este cu episcopul, nu este nici în Biserică" (Ep. 69,8; PL 4,418). Şi sfântul Ignaţiu din Antiohia îndeamnă la rămânerea în comuniune cu propriul episcop, care este principiu de unitate şi de comuniune a Bisericii locale, ajungând să spună: "Sine episcopo nihil facite" (Fără episcop să nu faceţi nimic) (Phil. VII,2). Într-o dieceză totul trebuie să fie făcut în armonie şi înţelegere cu episcopul.
Astăzi mulţi caută episcopul şi merg să reverse asupra lui problemele, preocupările, necazurile lor şi pentru a-i cere ajutor. Mulţi bat la uşa episcopului şi cer ajutorul lui.
Slujirea episcopală este o slujire de iubire, care se acceptă prin iubire şi care îşi găseşte sprijinul şi alimentul său în iubire: iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele. Inima unui episcop este pentru Dumnezeu şi pentru credincioşii încredinţaţi lui.
Timpul unui episcop este în întregime pentru Dumnezeu şi pentru credincioşii încredinţaţi lui. Nimeni nu trebuie să se simtă vreodată exclus din inima propriului episcop.
Episcopul este un tată care trăieşte numai pentru fiii săi. Episcopul formează un tot cu Biserica, cu preoţii, cu comunitatea sa diecezană, aşa cum un tată face un tot unitar cu familia sa.
Episcopul este un tată care se sacrifică pentru a forma conştiinţele, pentru a face să crească în credinţă şi pentru a ajuta pe fiii săi să fie în măsură să meargă pe calea spirituală pe picioare proprii.
Chiar şi pentru cine nu are credinţă, episcopul este un punct de referinţă morală şi instituţională. Şi când este vreun eveniment excepţional, vreo dramă... toţi aşteaptă cuvântul episcopului.
Imaginea Episcopului în aceşti ani s-a apropiat tot mai mult de oameni, împărtăşindu-le bucuriile şi durerile, preocupările şi speranţele.
Episcopul timpului nostru are un stil de viaţă mai simplu, mai accesibil tuturor, mai atent faţă de nevoie oamenilor.
Un episcop vede astăzi mereu mai clar disproporţia între misiunile sale şi capacităţile sale umane personale, şi se simte mic în faţa măreţiei mandatului său. Motiv de mângâiere şi de încredere pentru un episcop este siguranţa că Isus Cristos merge împreună cu el, ca de altfel şi susţinerea care este dată tuturor celor care primesc invitaţia sa să meargă spre Cristos.
Pentru un credincios catolic a fi unit cu propriul episcop este garanţie de a fi mereu în Biserică; a urma indicaţiile propriului episcop înseamnă a-l urma pe Cristos, cale, adevăr şi viaţă.
De aici obligaţia de a-l iubi pe episcopul propriu şi de a-l susţine în dăruirea sa pentru binele tuturor, pentru mântuirea sufletelor.
Aurel Percă,
episcop auxiliar
