Se întâmplă uneori să trecem prin stări despre care nu credeam că vor face vreodată parte din viața noastră. O astfel de experiență am trăit în ultima perioadă – o trăire ce a fost mult mai mult decât o simplă întâmplare.
În urmă cu aproximativ opt ani, un chirurg îmi recomandase extirparea colecistului, avertizându-mă că pietrele și sedimentele – chiar dacă nu imediat – îmi vor pricinui mai târziu neplăceri serioase. Nu mi-am neglijat niciodată sănătatea: fie că era vorba despre o banală carie sau despre alte simptome, luam măsuri neîntârziat. În privința bilei însă, nu simțeam niciun îndemn spre vreo intervenție. Anii s-au scurs fără probleme deosebite de sănătate, doar cu câte un episod sporadic de disconfort însoțit de o durere ușoară, care nici măcar nu merita denumirea de criză biliară... până în noaptea dinaintea aniversării zilei de naștere a fiicei noastre mai mari.
Atunci m-a doborât o durere atât de cumplită, încât nu-mi mai găseam locul: mă plimbam fără sens prin casă, încremenit de uimire că nici măcar analgezicele puternice nu-și mai făceau efectul de altădată. Când spunem că nu avem timp pentru Domnul, se întâmplă ca tocmai în taina nopții să găsim „timp” pentru el – veghetori din varii motive, lipsiți de orice pretext de a evita dialogul cu el. Așa s-a petrecut și în cazul meu, timp în care bunul Dumnezeu, ca o pregătire lină, rula în mintea mea scenariul zilei de mâine: voi merge la camera de gardă și, în timp ce alții vor sărbători, eu voi fi pe masa de operație. „Poftim?! Cum adică să... să fiu operat? Niciodată!” Asta aș fi strigat altădată, dar acum, spre surprinderea mea, pragul spaimelor mele se afla mult mai jos decât m-aș fi așteptat.
Rămânând fidel realității, petrecerea a fost anulată – spre bucuria mea, Jasmine a primit vestea cu o maturitate ce întrecea cu mult așteptările de la o domnișoară de cincisprezece ani. Alături de soția mea, am ajuns la unitatea de primiri urgențe, unde cadrele medicale mi-au confirmat întocmai ceea ce Dumnezeu îmi dezvăluise deja în vis (și nu numai!). Nu groaza, nici deznădejdea sau lipsa de speranță m-au cuprins, ci, într-un chip de neînțeles pentru mintea omenească, o pace profundă, o încredere senină: credința.
Orele se scurgeau, iar eu întâmpinam cu liniște investigațiile, tratamentele și, în cele din urmă, vestea că de aici nu mai plec acasă astăzi, ci mă așteaptă intervenția chirurgicală. Cu fragilitatea minții omenești, doar atât am întrebat: „Dar este neapărat necesar?”, la care mi s-a răspuns: „Bucurați-vă că fierea dumneavoastră a rezistat până acum fără o obstrucție de canale biliare, fără perforație sau, în cel mai bun caz, un icter... Încercăm o abordare laparoscopică – deși șansele sunt mici din cauza inflamației –, iar dacă nu reușim, vom trece la operația clasică.”
Ei bine, am avut din nou răgaz de gândire, mai ales după ce am aflat că nu voi fi operat în aceeași zi – detaliu asupra căruia voi reveni, căci vădește dragostea infinită a Domnului –, ci ulterior, probabil în două zile. Mi-a trecut prin minte gândul că această neplăcere s-ar fi putut declanșa la Međugorje, poate chiar pe muntele Križevac – la efort, fierea mea se chinuia, provocându-mi stări de rău –, loc în care accesul la îngrijiri medicale imediate ar fi fost anevoios. Acolo însă nu era cazul de așa ceva, lucru pe care îl consider ferm un dar al purtării de grijă a Maicii Domnului. Apoi am căzut pe gânduri, mustrându-mă oarecum: de ce nu m-am supus acestei operații în urmă cu opt ani, când aș fi avut libertatea de a alege momentul, medicul și toate celelalte detalii? Pe patul de spital am primit răspunsul: acum opt sau chiar cinci ani nu aveam tăria sufletească – deși omul nu se simte niciodată pe deplin „pregătit” pentru o asemenea încercare, privind lucrurile mai ales din perspectivă sufletească... O viață întreagă m-a stăpânit o spaimă cumplită de moarte ori de câte ori mă gândeam la intervenții chirurgicale. Pătrunzând adâncul acestei frici, am înțeles: simțeam astfel pentru că, până în acel punct al vieții, nu știusem... nu îndrăznisem să mă abandonez cu totul planului lui Dumnezeu – atât de neînțeles de multe ori pentru noi, și totuși atât de desăvârșit –, oricât de mult credeam că o făcusem până atunci. Am realizat că, din acel moment, controlul omenesc își pierdea puterea, nu mai era loc de negociere, ci doar de abandonare deplină în brațele Providenței.
Această lungă maturizare a credinței mele de-a lungul deceniilor, alături de rugăciunea necontenită a comunității, și-a adus rodul: am reușit să-mi încredințez viața în mâinile Domnului din toată inima, fiind convins că nimeni altcineva nu știe mai bine de ce am nevoie, ce, cum și în ce clipă trebuie rânduit. Tot o dovadă a purtării sale de grijă a fost și faptul că, exact în săptămâna dinaintea operației, am aflat despre o particularitate medicală a organismului meu – un detaliu vital de transmis medicului anestezist.
Chiar în noaptea dinaintea operației, draga mea nașă a visat, tot ce urma să se întâmple, deși ea nu-și amintește aproape niciodată visele: se făcea că eram pe masa de operație, iar mâinile medicilor erau învăluite în aripile serafimilor, ca o garanție că totul se va desfășura sub cea mai înaltă protecție – mi-a povestit acestea, firește, abia ulterior. Așa cum aminteam, operația nu a avut loc în ziua internării, deoarece tratamentul meu antialergic nu permitea testarea la anestezice și alte medicamente, ci s-a rânduit chiar de ziua de naștere a fiicei mele Jasmine. Și cum toate fac parte din planul desăvârșit al lui Dumnezeu, în aceste câteva zile de așteptare inflamația s-a retras, putându-se evita astfel intervenția clasică, deschisă.
Ritmul lumii de azi m-a afectat și pe mine: îmi place să fac lucrurile cu rigoare, să le las rânduite, iar uneori clipele din care aș putea să mă adăp trec pe lângă mine în goana mea de a grăbi planul Domnului, din dorința de a le cuprinde pe toate... Omul plânge cel mai adesea de durere, de frică sau de singurătate; eu însă am izbucnit în lacrimi la doar câteva ore după operație: toate umbrele negative se risipiseră, iar inima îmi era copleșită de recunoștință pentru harul ocrotitor al lui Dumnezeu. Abia mă puteam opri din plâns, însă am făcut-o din ambiția de a nu-mi face rău în prima perioadă postoperatorie. În această lume grăbită, timpul s-a oprit: orele și zilele se scurgeau, iar eu simțeam că sunt alături de Mântuitorul meu, Cel care a oprit timpul în loc pentru mine, ca să mă pot odihni, să mă refac și să reevaluez totul. O asemenea stare nu mai trăisem din copilărie, de pe vremea când mă jucam fără griji, nepăsător la trecerea timpului, cuprins de acel sentiment eliberator al tinereții: „este timp pentru toate”.
Sunt împrejurări în viață când cuvintele amuțesc, iar culorile lumii pălesc sub apăsarea încercărilor. Și totuși, tocmai în aceste adâncuri am cunoscut adevărata minune a credinței. Vă mulțumesc tuturor pentru dragostea incomensurabilă pe care ați revărsat-o asupra mea prin jertfele voastre tăcute, prin șoapte de rugăciune tainice și prin rugăciunea comună. Când propria-mi credință dădea să se clatine, rugăciunile voastre m-au ținut în picioare. Am simțit forța vie, purtătoare a comunității: am știut că nu sunt singur cu crucea mea, căci Cristos este alături de mine – și mă îmbrățișează prin mâinile voastre. Domnul a fost cu mine pas cu pas, făcându-mă să înțeleg că doar după Golgota ne așteaptă strălucirea de pe Muntele Tabor. „Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii! Căci am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat, și mi-ați dat să beau, am fost străin, și m-ați primit, gol, și m-ați îmbrăcat, bolnav, și m-ați vizitat, am fost în închisoare, și ați venit la mine!». Atunci îi vor răspunde cei drepți, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând, și te-am hrănit, sau însetat, și ți-am dat să bei? Când te-am văzut străin, și te-am primit, sau gol, și te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, și am venit la tine?». Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut».” (Matei 25, 34–40)
Părinte ceresc, Dumnezeule al purtării de grijă! Stau înaintea ta cu inima plină de mulțumire pentru a-ți aduce slavă pentru dragostea și bunătatea ta nesfârșită. Îți mulțumesc că ai fost prezent în sala de operație, că ai călăuzit mâinile medicilor, ale asistenților și ale întregii echipe medicale, trecându-mă cu bine peste această grea încercare. Doamne, îți mulțumesc pentru prezența ta ocrotitoare: când teama și incertitudinea mă împresurau, pacea ta mi-a păzit inima. Am trăit certitudinea că nu sunt singur, căci tu ești pururea lângă mine și mă porți pe brațe. Pacea și bucuria m-au stăpânit, simțind prezența tămăduitoare a celor dragi și puterea rugăciunilor fraților mei de credință. Mulțumesc din suflet fiecăruia care s-a gândit la mine, m-a purtat în rugăciune și mi-a fost aproape în tot ce contează cu adevărat, rămânând alături de mine nu doar în momentele festive, ci și în cele în care a avut prilejul să dăruiască din darurile cu care l-a binecuvântat bunul Dumnezeu. Sunt deosebit de recunoscător familiei mele, comunității și prietenilor care s-au rugat cu stăruință pentru mine și m-au vizitat. Îți mulțumesc că ai ascultat rugăciunile lor de mijlocire și mi-ai arătat puterea rugăciunii comune. Îți mulțumesc pentru colegul meu de salon, acel bunic plin de bunătate, asemenea unui înger păzitor, care, prin simpla sa prezență și atenție liniștitoare, mi-a făcut șederea mai frumoasă și mai ușor de îndurat. Binecuvântează-i pe toți cei care au purtat de grijă sorții mele și care m-au purtat cu dragoste în rugăciunile lor! Te rog, călăuzește-mi și pașii spre refacere. Dăruiește-mi deplină vindecare trupească și sufletească, răbdare pentru zilele ce urmează și puteri noi pentru viața de zi cu zi. Ajută-mă ca această viață dăruită din nou să o trăiesc pururea spre slava ta și spre slujirea semenilor mei. Amin.
Zoltán Csákay
