Provocare pentru viitor
Cu acest volum, cardinalul Tarcisio Bertone încredinţează celor care sunt angajaţi în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun, şi nu numai, o îmbelşugată serie de reflecţii despre principalele probleme care se referă la viaţa comunităţii naţiunilor şi ating de aproape aspiraţiile cele mai profunde ale familiilor umane: pacea, dezvoltarea, drepturile umane, libertatea religioasă, integrarea supranaţională.
Apoi, pentru diplomaţia pontificală e vorba de indicaţii preţioase care permit să i se perceapă unicitatea, începând de la figura diplomaticului, preot şi păstor, chemat la o acţiune care, deşi menţine profilul instituţional riguros, este impregnată de suflu pastoral; acţiune care a caracterizat cei şapte ani de slujire ca Secretar de Stat ai cardinalului Bertone, în sprijinul generos şi fidel al pontificatului lui Benedict al XVI-lea. Slujirea sa la vârf, fie în sfera mai administrativă a Curiei Romane, fie în aceea a raporturilor internaţionale ale Sfântului Scaun, s-a prelungit în mod oportun în timpul primelor luni ale pontificatului meu. Experienţa sa liniştită şi matură de slujitor al Bisericii m-a ajutat şi pe mine, chemat la scaunul lui Petru dintr-o ţară îndepărtată, în demararea unui ansamblu de relaţii instituţionale necesare pentru un Pontif.
Întâlnirea cu figura cardinalului Tarcisio Bertone, cunoscută datorită rolului său şi personalităţii sale joviale, a avut pentru mine, în trecut, trei momente deosebite. Îmi amintesc înainte de toate prima apropiere de Torre San Giovanni în Vatican la 11 ianuarie 2007, unde am fost în vizită cu Preşedinţia Conferinţei Episcopale Argentiniene: un schimb foarte senin şi în acelaşi timp foarte constructiv cu privire la problemele care ne preocupau atunci. Când în 2007, el a venit în Argentina ca Legat pontifical pentru celebrarea beatificării lui Zeffirino Namuncurá, trăsătura sa fraternă în întâlnirea cu episcopii din Conferinţa Episcopală, afabilitatea sa în întregime saleziană în tratarea cu oamenii după fiecare celebrare publică, au zdruncinat interesul meu şi admiraţia mea. Cardinalul Bertone, în colocviile sale cu instanţele politice cele mai mari ale naţiunii au subliniat aportul Bisericii în pacificare şi reconciliere, necesare pentru a regenera ţesutul social sfâşiat de atâtea situaţii care au pus în pericol înţelegerea naţională şi cu asta a dat un sprijin preţios operei întreprinse de episcopatul argentinian pentru a reconstrui ţesutul etic, social şi instituţional al ţării.
Cu câteva luni înainte în acelaşi an a avut loc în Brazilia a V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe (9-14 mai 2007) la care am participat în calitate de primat al Bisericii din Argentina. Acolo l-am găsit pe cardinalul Bertone, care-l însoţea pe Papa Benedict al XVI-lea, interesat nu numai de aspectele ecleziale importante, ci de dimensiunea socială şi culturală prezentate în documentul final şi încredinţate în primul rând comunităţilor ecleziale latinoamericane.
Un interes care reapare răsfoind ansamblul intervenţiilor sale rostite în diferite zone geografice, adresate fie în interiorul Bisericii şi al structurilor sale, fie în faţa instanţelor politice ale diferitelor state şi în faţa unui public eterogen.
Se observă imediat o atenţie îndreptată spre criza pe care o trăim, globală şi complexă, care face concretă ideea unei lumi fără graniţe. Însă criza, dacă este o certitudine pentru toţi, ne interoghează cu privire la alegerile făcute până aici şi cu privire la direcţia pe care intenţionăm s-o urmăm în viitor, chemând responsabilitatea persoanelor şi instituţiilor pentru a elimina multele bariere care au înlocuit graniţele: inegalităţile, cursa înarmărilor, subdezvoltarea, încălcarea drepturilor fundamentale, discriminările, impedimentele la viaţa socială, culturală, religioasă.
Aceasta cere o reflecţie realistă nu numai asupra lumii noastre zilnice mici, ci şi asupra naturii legăturilor care unesc comunitatea internaţională şi a tensiunilor prezente în interiorul ei. Ştie bine asta acţiunea diplomaţiei care prin protagoniştii săi, prin regulile sale şi prin metodele sale este instrument împotriva curentului pentru construirea binelui comun, chemat înainte de toate să citească faptele internaţionale, care este apoi un mod de a interpreta realitatea. Această realitate suntem noi, familia umană în mişcare, aproape o operă în continuă construcţie care include locul şi timpul în care se întrupează istoria noastră de femei şi de bărbaţi, de comunităţi, de popoare. Aşadar, diplomaţia este un serviciu, nu o activitate ostatic al intereselor particulare pentru care războaiele, conflictele interne şi diferitele forme de violenţă sunt consecinţa logică, dar amară; nici nu este instrument al exigenţelor câtorva care exclud majorităţile, generează sărăcie şi marginalizare, tolerează orice gen de corupţie, produc privilegii şi nedreptăţi.
Criza profundă de convingeri, de valori, de idei, oferă activităţii diplomatice o nouă oportunitate, care este în acelaşi timp o provocare. Provocarea de a colabora la realizarea între diferitele popoare a noilor relaţii cu adevărat drepte şi solidare prin care fiecare naţiune şi toate persoanele să fie respectate în identitatea şi demnitatea lor şi promovate în libertatea lor. În acest mod, diferitele ţări vor avea ocazia să proiecteze viitorul lor, aşa cum persoanele vor putea alege modurile pentru a realiza aspiraţiile lor de creaturi făcute după imaginea Creatorului.
În această fază istorică, comunitatea internaţională, regulile sale şi instituţiile sale se află, de fapt, obligate să aleagă o direcţie care să preia respectivele lor rădăcini constitutive şi să ducă familia umană spre un viitor care nu numai să vorbească limbajul păcii şi al dezvoltării, ci să fie capabilă în fapte să-i includă pe toţi, evitând ca să rămână cineva la margini. Asta înseamnă a depăşi actuala situaţie în viaţa statelor şi în cea internaţională care vede lipsa de convingeri puternice şi de programe pe perioadă lungă împletindu-se cu criza profundă a acelor valori care din totdeauna stau la baza legăturilor sociale.
În faţa acestei globalizări negative care este paralizantă, diplomaţia este chemată să întreprindă o misiune de reconstrucţie redescoperind dimensiunea sa profetică, determinând ceea ce am putea numi utopia binelui, şi dacă este necesar revendicând-o. Nu e vorba de a abandona acel realism sănătos care este o virtute a oricărui diplomat, nu o tehnică, ci de a depăşi dominaţia contingentului, limita unei acţiuni pragmatice care adesea are gustul involuţiei. Un mod de a gândi şi de a acţiona care, dacă prevalează, limitează orice acţiune socială şi politică şi împiedică construirea binelui comun.
Adevărata utopie a binelui, care nu este o ideologie, nici numai filantropie, prin acţiunea diplomatică poate să exprime şi să consolideze acea fraternitate prezentă în rădăcinile familiei umane şi de acolo chemată să crească, să se extindă pentru a da roadele sale.
O diplomaţie reînnoită înseamnă diplomaţi noi, adică oameni capabili să redea vieţii internaţionale sensul comunităţii rupând logica individualismului, a competiţiei necinstite, a dorinţei de a fi primul, promovând mai degrabă o etică a solidarităţii capabile să înlocuiască pe aceea a puterii, redusă de acum la un model de gândire pentru a justifica forţa. Tocmai acea forţă care contribuie la ruperea legăturilor sociale şi structurale între diferitele popoare şi în acelaşi timp la distrugerea legăturilor care leagă pe fiecare dintre noi de alte persoane până acolo încât împărtăşim acelaşi destin. Direcţia pe care o vor lua raporturile internaţionale va fi deci legată de imaginea pe care o avem despre celălalt: persoană, popor, stat.
Iată chema renaşterii acelei unităţi dintre popoare care face diferenţele sale fără a ignora elementele istorice, politice, religioase, biologice, psihologice şi sociale care sunt expresie de diversitate. Chiar şi în faţa limitelor, condiţionărilor, piedicilor este posibil să se amestece şi să se integreze comportamentele, valorile şi regulile care s-au constituit în timp.
Perspectiva creştină ştie să evalueze fie ceea ce este autentic uman fie ceea ce provine din libertatea persoanei, din deschiderea sa la nou, în definitiv din spiritul său care uneşte dimensiunea umană cu dimensiunea transcendentă. Aceasta este una dintre contribuţiile pe care diplomaţia pontificală le oferă întregii omeniri, acţionând pentru a face să se renască dimensiunea morală în raporturile internaţională, aceea care permite familiei umane să trăiască şi să se dezvolte împreună, fără a deveni duşmani unii ai altora. Dacă omul manifestă umanitatea sa în comunicare, în relaţie, în iubirea faţă de semenii proprii, diferitele naţiuni se pot lega în jurul obiectivelor şi practicilor împărtăşite şi să genereze astfel o simţire comună bine înrădăcinată. Şi mai mult pot da viaţă instituţiilor unitare în sânul comunităţii internaţionale, capabile să facă un serviciu fără ca acesta să nege identitatea, demnitatea şi libertatea responsabilă a fiecărei ţări. Serviciul acestor instituţii va fi să se încline în faţa necesităţii diferitelor popoare, adică descoperind capacităţile şi necesităţile ceiluilalt. Este refuzarea indiferenţei şi al unei cooperări internaţionale rod al egoismului utilitarist, pentru a face în schimb prin organe comune ceva pentru ceilalţi.
Astfel serviciul nu este pur şi simplu o angajare etică sau o formă de voluntariat, nici un obiectiv ideal, ci o alegere rod al unei legături sociale bazate pe acea iubire capabilă să construiască o umanitate nouă, un nou mod de a trăi. Nu făcând să prevaleze motivaţia de stat sau individualismul vom reuşi să eliminăm conflictele sau vom da drepturilor persoanei situarea justă. Dreptul cel mai important al unui popor şi al unei persoane nu se află în faptul de a nu fi împiedicat să realizeze propriile aspiraţii, ci în a le realiza efectiv şi integral. Nu e suficient a evita nedreptatea, dacă nu se promovează dreptatea. Nu e suficient a-i ocroti pe copii de abandonare, de abuzuri şi de maltratări, dacă nu sunt educaţi tinerii la o iubire deplină şi gratuită faţă de existenţa umană în diferitele sale faze, dacă nu se dau familiilor toate resursele de care au nevoie pentru a-şi îndeplini misiunea lor de care nu pot face abstracţie, dacă nu se favorizează în toată societatea o atitudine de primire şi de iubire faţă de viaţa tuturor şi a fiecăruia dintre membri săi.
O comunitate a statelor matură va fi aceea în care libertatea membrilor săi este pe deplin responsabilă de libertatea celorlalţi, pe baza iubirii care este solidaritate operantă. Însă aceasta nu este ceva care creşte spontan, ci implică necesitatea de a investi muncă, răbdare, angajare zilnică, sinceritate, umilinţă, profesionalitate. Nu aceasta este calea maestră pe care diplomaţia este chemată s-o parcurgă în acest secol al XXI-lea?
Sunt mult şi pregnante ideile din această lucrare care demonstrează cât de mult a ştiut cardinalul Bertone să prezinte vestea evanghelică, valorile şi marile instanţe ale doctrinei Bisericii, în conformitate cu liniile fundamentale ale magisteriului lui Benedict al XVI-lea, cu acel echilibru şi acea sobrietate necesare pentru a favoriza o cultură a dialogului, proprie Sfântului Scaun.
Metrul vieţii slujitorilor Bisericii nu este dictat de acel "a tipări o ştire cu litere mari, pentru ca oamenii să creadă că este în mod indiscutabil adevărată" (Jorge Luis Borges), dimpotrivă este ţesut, chiar şi în limitele inerente condiţiei şi posibilităţii fiecăruia, de dedicarea tăcută şi generoasă pentru binele autentic al trupului lui Cristos şi pentru slujirea durabilă a cauzei omului. De aceea, istoria, a cărei măsură este adevărul crucii, va face evidentă acţiunea intensă a cardinalului Bertone, care a demonstrat că are şi temperamentul piemontez al marelui muncitor care nu capitulează în trude în promovarea binelui Bisericii, pregătit cultural şi intelectual şi însufleţit de o senină forţă interioară care aminteşte de cuvântul apostolului neamurilor: "Departe de mine de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos: el este mântuirea, viaţa şi învierea noastră; prin El am fost mântuiţi şi eliberaţi" (cf. Gal 6,14).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
