Dragii mei frați în episcopat,
Dragi familii,
Iubiți frați și surori,
Am dorit să convoc această întâlnire la zece ani de la publicarea exortației Amoris laetitia și vă mulțumesc pentru rearanjarea programului dumneavoastră, astfel încât să putem petrece aceste zile împreună. Le mulțumesc sincer cuplurilor căsătorite și tuturor celor care au venit să împărtășească ceva din viața lor în Cristos și care vor participa la discuțiile noastre, precum și experților și facilitatorilor.
Permiteți-mi să încep prin a aminti lungul și rodnicul drum sinodal și misionar pe care Biserica l-a întreprins în legătură cu căsătoria și familia, un drum pe care suntem chemați să-l continuăm.
Familia a ocupat întotdeauna un loc important în grija pastorală a succesorului lui Petru și a episcopilor care îl asistă prin participarea lor la Sinodul Episcopilor. Sinodul din 1980 a reluat o dorință exprimată deja de Papa Ioan Paul I în timpul scurtului său pontificat, care a condus în cele din urmă la exortația apostolică Familiaris consortio a Sfântului Ioan Paul al II-lea.
La începutul pontificatului său, Papa Francisc a plasat încă o dată familia în centrul unui proces sinodal, recunoscând nevoia Bisericii de a-și continua discernământul în fața schimbărilor profunde care afectează un domeniu atât de strâns legat de misiunea sa în lumea de astăzi. Acest drum a condus, acum zece ani, la exortația apostolică Amoris laetitia.
În acest sens, Biserica a continuat pe calea indicată de Conciliul al II-lea din Vatican. Când părinții conciliari au plasat demnitatea căsătoriei și a familiei la începutul celei de-a doua părți a constituției Gaudium et spes, au recunoscut că viața de familie oferă un punct privilegiat de acces la marile probleme culturale, economice, sociale și politice ale timpului nostru, inclusiv la opera de promovare a păcii între popoare. Interdependența acestor probleme a devenit și mai evidentă astăzi, întotdeauna în lumina Cuvântului lui Dumnezeu: „Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie; de aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa” (Mc 10,6-7). Familia rămâne fundamentală pentru o abordare care îmbină localul și globalul, ghidată de căutarea unei fraternități universale în Cristos, pe care evanghelia ne cheamă să o construim împreună cu toți. Această istorie de peste o jumătate de secol atribuie întâlnirii noastre o responsabilitate deosebită de păstori, pe măsură ce vocația sinodală a întregii Biserici continuă să se dezvolte.
În cadrul acestei istorii, Amoris laetitia a marcat o etapă importantă, iar cei zece ani care au trecut de la publicarea sa au devenit parte a vieții Bisericilor noastre particulare. În acest timp, exortația apostolică a fost primită în diferite culturi și contexte pastorale, a însoțit viața concretă a familiilor și a inspirat inițiative și căi.
Aceștia sunt cei zece ani pe care îi aducem acum împreună în fața Domnului Isus. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, examinarea atentă a ceea ce s-a întâmplat ne poate ajuta să recunoaștem mai profund ceea ce Cristos a învățat Biserica sa în acești ani.
Faptele Apostolilor ne oferă o imagine frumoasă a ceea ce urmează să facem. La sfârșitul călătoriei lor misionare, Paul și Barnaba „au adunat Biserica și au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei” (Fap 14,27). Mai târziu, în drum spre Ierusalim, au trecut prin Fenicia și Samaria, povestind ce se întâmplase în timpul misiunii lor, iar relatarea lor le-a adus o mare bucurie fraților și surorilor lor. Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiți de Biserică, de apostoli și de prezbiteri și încă o dată „au istorisit ce lucruri mari făcuse Dumnezeu prin ei” (Fap 15,4).
Există ceva din această mișcare și în întâlnirea noastră. După cum am spus, Biserica a petrecut acești zece ani primind Amoris laetitia și mergând alături de familii aflate în circumstanțe foarte diferite.
Și noi purtăm cu noi istorii despre ceea ce Dumnezeu a făcut printre noi. Sunt istorii culese pe parcursul misiunii: istorii de convertire, de roade neașteptate și de relațiile pe care Dumnezeu le-a țesut în cadrul familiilor în timp ce comunitățile noastre au încercat să le însoțească, alături de dificultățile cu care ne-am confruntat, de întrebările apărute și de ceea ce am învățat pe parcurs. Ele ne dau încredere atunci când începem munca împreună. Să le prezentăm Domnului și să le împărtășim printre noi, încercând să recunoaștem ce a făcut Dumnezeu între noi și unde Duhul său călăuzește Biserica astăzi.
În mesajul meu din 19 martie, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a exortației Amoris laetitia, am amintit că „există, de fapt, locuri și circumstanțe în care Biserica «nu poate deveni sarea pământului» decât prin intermediul credincioșilor laici și, în special, al familiilor”. Într-adevăr, Amoris laetitia ne invită să luăm în serios această vocație și responsabilitate. Familiile însele participă la misiunea Bisericii în structura zilnică a vieții lor, prin iubire și fidelitate, grijă și iertare, educația copiilor lor, angajarea lor în transmiterea credinței, atenția lor față de persoanele în vârstă și vulnerabile și multiplele moduri în care slujesc comunitățile și societatea lor. În toate aceste moduri, familiile dau mărturie despre evanghelie și contribuie la viața și misiunea Bisericii.
Ca păstori, ni s-a încredințat, în timp oportun și inoportun, responsabilitatea de a proclama frumusețea planului lui Dumnezeu pentru căsătorie și familie și chemarea sa la iubire și duioșie. Aceasta ne provoacă să însoțim persoanele în drumul lor spre împlinirea vocației lor în circumstanțele concrete ale vieții lor.
Această slujire ne plasează și într-o școală a ascultării. Înțelepciunea poporului lui Dumnezeu ajunge la noi prin credința noastră comună, care luminează toate familiile, inclusiv pe cele marcate de dificultăți, singurătate și uneori chiar de eșecuri aparente. Domnul însuși ne învață cu răbdare, atunci când ne facem timp să ascultăm, și cu siguranță avem multe de învățat de la familii.
Viețile lor pun, de asemenea, întrebări care merită abordate cu curaj. În multe contexte, a apărut o prăpastie tot mai mare între modul în care sunt trăite sexul și intimitatea și viziunea creștină asupra căsătoriei. Tinerii continuă să tânjească după iubire, fidelitate și un sentiment de apartenență, însă multora le este greu să înțeleagă cum o astfel de viziune a iubirii se poate materializa în viața lor sau cred că un angajament pe viață este condiția pentru a realiza ceea ce își doresc. Insecuritatea economică, migrația, violența, singurătatea și alte forme de fragilitate emoțională influențează, de asemenea, alegerile pe care persoanele le fac și posibilitățile pe care și le pot imagina pentru viitorul lor.
Aceste realități ridică o serie de întrebări pe care trebuie să le abordăm cu curaj. Ce caută cu adevărat persoanele în mijlocul acestor schimbări culturale? Ce ne dezvăluie bucuriile și speranțele lor, tristețile și anxietățile lor? În ce domenii limbajul și practicile noastre pastorale reușesc să deschidă o cale și în care nu reușesc să atingă inimile oamenilor sau să sprijine eforturile lor de a face bine? Ce ne învață experiența trăită în familii – o experiență din care încă nu am învățat pe deplin? Ce putem oferi ca formare pentru o viață de familie sănătoasă și sfântă? În special, ce putem învăța de la părinții care caută să însoțească pe proprii copii și pe tineri în astfel de contexte?
Fragilitatea merită o atenție specială, deoarece poate modela profund modul în care persoanele se percep pe ele însele, viitorul lor și chiar relația lor cu Dumnezeu și cu Biserica. Experiența fragilității ridică întrebarea dacă suntem capabili să rămânem aproape unii de alții atunci când viața nu mai corespunde cu ceea ce speram și dacă putem recunoaște lucrarea harului chiar și în situații marcate de limitări, răni și eșecuri aparente.
Chiar și în acest sens, experiența familiilor are ceva de învățat pe toată lumea, întrucât fragilitatea ține de condiția noastră umană comună și deci și de viața Bisericii. Cu toții știm decalajul dintre ceea ce ne dorim și ceea ce suntem capabili să experimentăm. Avem nevoie de har, de iertare și de noi începuturi pentru a împlini voința lui Dumnezeu și învățăm că fidelitatea este ea însăși un har care trebuie primit și o cale care trebuie reînnoită treptat, adesea prin încercare. Recunoașterea acestei provocări comune ar trebui să modeleze modul în care ne însoțim unii pe alții în Biserică. Deci, ce tip de Biserică întâlnesc persoanele tocmai când sunt mai fragile? Le ajută comunitățile noastre să descopere că mai au un loc, o responsabilitate și daruri de oferit? Poate adevărul pe care îl proclamăm să fie întâlnit prin răbdarea, apropierea și milostivirea prezenței noastre pastorale? Cum putem să le vestim plinătatea învățăturii evangheliei despre familie?
În aceste zile, vă invit să dați acestor întrebări întreaga lor greutate. Duhul Sfânt vorbește adesea tocmai prin situațiile care ne pun la încercare și ne luminează, pentru ca noi să putem descoperi cum milostivirea lui Dumnezeu și harul mântuitor al lui Cristos pot ajunge la familiile noastre de astăzi, în special în slăbiciunea și rezistența lor, în speranțele și dezamăgirile lor, în dorința lor de comuniune și căutarea lor de sens. Sarcina noastră, așadar, nu este doar să interpretăm aceste realități, ci să le lăsăm să ne interpeleze și să stimuleze responsabilitatea noastră pastorală, pentru ca Biserica să poată găsi modalități reînnoite de a proclama evanghelia, de a oferi harurile sacramentale, de a însoți familiile și de a face vizibilă duioșia cu care Cristos continuă să meargă în mijlocul poporului său.
Fie ca dialogul nostru reciproc să fie marcat de libertatea evanghelică pe care o vedem în Faptele Apostolilor. Putem împărtăși ceea ce a adus bucurie Bisericilor noastre, ceea ce ne-a provocat și ce întrebări au apărut mai clar prin experiență. Mai mult, diversitatea provenienței noastre poate deveni un dar pentru discernământul întregii Biserici.
Cadrul tematic pregătit pentru această întâlnire își propune să reflecte amploarea exortației Amoris laetitia și să stabilească un dialog între exortația apostolică și experiențele Bisericilor noastre din ultimii zece ani. Ne inspirăm din bogăția cuvântului lui Cristos și din tradiția Bisericii. Programul a fost făcut public pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată însoți munca noastră prin rugăciune și reflecție sinodală.
Din partea noastră, ascultându-ne unii pe alții, permițând ca ceea ce auzim să răsune în noi și rămânând atenți la îndemnurile Duhului Sfânt pot trezi creativitatea pastorală de care avem nevoie în fața noilor întrebări.
De aceea, retragerea noastră comună din această seară și rugăciunea cu care vom începe fiecare zi sunt în centrul muncii noastre. Îi cer Domnului să ne ajute să culegem roadele pe care Amoris laetitia le-a adus în Bisericile noastre locale, pentru ca acestea să hrănească întreaga Biserică.
Sper ca, prin numeroasele mărturii pe care le aduceți din Bisericile voastre și din contexte culturale diferite, să prindă treptat contur o narațiune comună a acestor zece ani, marcată de bucurie și speranță, permițându-ne să abordăm cu onestitate încercările și dificultățile care încă persistă. Aceasta va hrăni discernământul pastoral al Conferințelor Episcopale și al structurilor ierarhice ale Bisericilor orientale. De asemenea, va ajuta Bisericile locale să recunoască noi căi și să-i implice mai profund pe toți cei botezați în drumul sinodal al Bisericii. De asemenea, vă cer tuturor să păstrăm discreția și confidențialitatea pe care le cere acest timp de ascultare și discernământ.
Domnul să ne dăruiască libertatea de a ne asculta unii pe alții, înțelepciunea de a recunoaște lucrarea sa în mijlocul poporului său și curajul de a urma calea pe care ne-o arată, pentru ca, în fiecare zi, evanghelia să devină tot mai mult o veste bună pentru familiile din întreaga lume. Mulțumesc.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
