Omilia Sfântului Părinte Leon al XIV-lea (citită de cardinalul Luis Antonio Tagle, decan al Colegiului Cardinalilor)
Acum voi citi omilia pregătită de Sfântul Părinte, Papa Leon al XIV-lea.
„Bucuria iubirii trăită în familii este și jubilația Bisericii” (Francisc, Exortația apostolică Amoris laetitia, 19 martie 2016, 1). Astfel, acum zece ani, Sfântul Părinte Francisc începea exortația apostolică Amoris laetitia (AL).
Astăzi celebrăm Euharistia, prezentând Domnului roadele muncii realizate asupra Documentului în această perioadă, căutând să asimilăm bogăția sa și să punem în aplicare indicațiile sale pastorale.
Liturghia de astăzi ne oferă câteva idei de reflecție în acest sens. Am ascultat, în prima lectură, „imnul adus carității” al Sfântului Paul (cf. 1Cor 12,31–13,13), pe care exortația, în capitolul al patrulea, îl pune la baza unei meditații bogate asupra virtuților căsătoriei creștine, o unire „afectivă, spirituală și dăruitoare” (AL, 120) și icoană a iubirii lui Dumnezeu) (cf. AL, 121). De fapt, prin aceste valori, soții, după chipul Treimii și cu ajutorul harului, cresc împreună, zi de zi, maturându-se fiecare în particularitatea sa și, în același timp, realizând acea asemănare reciprocă ce crește prin „proiectul stabil de împărtășit și construit împreună a întregii existențe” (AL, 123). Astfel, adevărata bucurie a iubirii este o fuziune lentă împreună, în care unicitatea unuia înflorește, în dar, prin prezența celuilalt.
Apostolul, de altfel, a adresat cuvintele sale unei comunități bogate în daruri și carisme (cf. 1Cor 12,4-11), dar care are nevoie să se maturizeze în caritate. Le-a amintit corintenilor că fără ea, în pofida tuturor talanților primiți, omul este „ca un aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor” (1Cor 13,1): o voce lipsită de iubire, o ureche incapabilă să transmită mesaje inimii, o individualitate distantă, rece, impenetrabilă.
Nu suntem făcuți pentru asta. Și psalmul responsorial ne-a amintit acest lucru, numindu-ne „popor” și „turmă” a unui Dumnezeu a cărui „iubire este veșnică” și a cărui fidelitate se extinde „din generație în generație” (Ps 99,5), a unui Domn care iubește fără să se retragă vreodată, fără să înceteze vreodată să ne caute, să aibă încredere în noi și să-și reînnoiască prietenia cu noi.
Aceasta este caritatea pe care Amoris laetitia ne invită să o punem la temelia familiilor noastre. Este adevărata iubire la care ne îndeamnă, în mod special, să educăm tinerii care se pregătesc pentru căsătorie, învățându-i „importanța virtuților”, printre care un loc special este acordat castității, „condiție prețioasă pentru creșterea autentică a iubirii interpersonale” (AL, 206). În acest scop, programele angajate întreprinse la nivel parohial sau pastoral sunt demne de laudă. Să ne amintim, însă, că aceste programe singure nu sunt suficiente dacă nu sunt precedate și susținute de o educație la iubire care însoțește orice creștere, începând din copilărie. Papa Francisc, în acest sens, a observat că „a învăța să iubești pe cineva nu este ceva ce se poate improviza și nici nu poate fi scopul unui [...] curs întreprins înainte de celebrarea căsătoriei” (AL, 208). Și a explicat: „În realitate, fiecare persoană se pregătește pentru căsătorie de la naștere” (ibid.), și tot ceea ce un tânăr experimentează în familie trebuie să contribuie la „a-l face capabil de o angajare deplină și definitivă” (ibid.).
Astfel, caritatea domestică, concretă și nu lipsită de momente de luptă, greșeli și eșecuri, dar minunată în imprevizibilul ei ritm zilnic, este prima școală a afecțiunii, prima ucenicie prețioasă și de neînlocuit în „bucuria iubirii”. Din acest motiv, eforturile atâtor familii din orașele și satele noastre, care își trăiesc vocația și misiunea zi de zi, în liniște, dar uneori cu o fidelitate eroică, merită să fie prețuite și susținute. Sunt un răspuns generos și universal înțeles la cuvintele lui Isus pe care le-am auzit în Evanghelie: „Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi și v-am rânduit ca să mergeți și să aduceți rod și rodul vostru să rămână” (In 15,16). Prin mărturia acestor părinți, copii, bunici, tineri și bătrâni, mici și mari, mesajul Evangheliei despre adevăr și plinătate de viață se răspândește eficient în întreaga lume.
Evanghelistul Ioan ne-a adus mesajul simplu și clar lăsat de Isus la sfârșitul vieții sale pământești: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu” (In 15,12). Să o punem în practică, pentru a crește ca o Biserică ce este o „familie de familii” (AL, 87), într-un climat de grijă reciprocă de care vom beneficia cu toții: tinerii soți, care se vor simți încurajați în timp ce își încep drumul conjugal; părinții, care vor fi ajutați în a înfrunta provocările dificile ale creșterii copiilor și ale gestionării vieții de familie; bătrânii, care își vor vedea rolul de martori ai înțelepciunii și virtuții recunoscut și valorizat, chiar dacă forța lor fizică scade. Aici, chiar și cei mai fragili sau care trec prin situații dificile și momente de criză, vor găsi sprijin și motivație, înconjurați de afecțiune și protejați de judecăți și prejudecăți. Să ne amintim că, „oricât de rănită ar fi o familie, ea poate crește întotdeauna pornind de la iubire” (A XIV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, Relatio finalis, 10).
Valorile deschiderii și respectului față de viață, de la concepere până la sfârșitul firesc, își au și ele rădăcinile în această caritate, fundamentală pentru însăși existența noastră și a fi împreună ca ființe umane. Familia este custodele prin excelență al acestor valori, ca un far pentru binele omenirii. Papa Francisc, în acest sens, a subliniat că „nici o unire precară sau una închisă transmiterii vieții [...] nu asigură viitorul societății” (AL, 52). Fără familii solide, deschise la darul copiilor lor, atente la educația și creșterea lor, lumea nu are viitor.
În textele pe care le-am ascultat există însă încă o invitație importantă din partea lui Isus pe care aș dori să o amintesc: a „cere Tatălui în numele lui” (cf. In 15,16). Aceste cuvinte ne amintesc că familia este un loc privilegiat de rugăciune. Trebuie să recunoaștem, din păcate, că astăzi, în multe părți ale lumii, obiceiul de a ne ruga împreună în casă – înainte de mese, la începutul și la sfârșitul zilei sau în ocazii speciale – a slăbit mult. Amoris laetitia ne amintește că acest lucru este fundamental: „Trebuie subliniată importanța spiritualității familiale, a rugăciunii și a participării la Euharistia duminicală”, se afirmă (AL, 223) și se recomandă ca familiile să se adune și „regulat pentru a promova creșterea vieții spirituale și solidaritatea în cerințele concrete ale vieții” (ibid.). Rugăciunea comună și sacramentele joacă un rol vital în viața de familie, deoarece, deschizând inimile la acțiunea lui Dumnezeu, ne permit să ajungem împreună în locuri în care nu am ajunge niciodată singuri. Sunt o hrană solidă și un medicament vindecător; de aceea, îi îndemn călduros pe toți să redescopere și să promoveze această practică.
Iubiți frați și surori, am și onoarea de a prezida această celebrare, cu un mandat special din partea Sfântului Părinte Leon al XIV-lea, pentru a manifesta public comuniunea ecleziastică pe care a acordat-o Preafericirii sale Polis al III-lea Nona, patriarhul de Bagdad al caldeenilor, care participă la această Euharistie.
Comuniunea unui patriarh cu succesorul lui Petru amintește de o practică străveche, care consacra unitatea în credință și caritate a unei Biserici patriarhale cu Scaunul Romei și, la acea vreme, a Bisericilor însele între ele. Prin urmare, ea nu reprezintă o simplă formalitate, ci o realitate vie, care își trage rațiunea de a fi din Împărtășania euharistică, izvor și culme a unității Bisericii în Cristos.
Preafericirea Voastră, prezența dumneavoastră ne ajută să înțelegem mai bine faptul de a fi Biserică, o comuniune în Cristos Domnul de Biserici de diferite rituri și tradiții în unitatea vizibil manifestată cu succesorul lui Petru. Vă asigurăm de afecțiunea întregii Biserici catolice și de rugăciunile noastre pentru credincioșii încredințați grijii Voastre pastorale, încercați îndelung, dar statornici și adesea eroici în a mărturisi, în mijlocul multor adversități, credința lor în Isus.
Iubiți frați și surori, încredințăm toate familiile și întreaga Biserică Sfintei Familii din Nazaret, reluând rugăciunea pusă de Papa Francisc la sfârșitul exortației Amoris laetitia.
Sfântă Familie de la Nazaret,
fă ca și familiile noastre să fie
locuri de comuniune și cenacole de rugăciune,
autentice școli ale evangheliei
și mici Biserici familiale. [...]
Fă să nu mai fie în familii
episoade de violență, de închidere și de dezbinare;
cine a fost rănit ori scandalizat
să fie imediat mângâiat și vindecat.
[...] Fă ca toți să devenim conștienți
de caracterul sacru și inviolabil al familiei,
de frumusețea ei în planul lui Dumnezeu.
Isuse, Marie și Iosife,
ascultați și primiți rugăciunea noastră. Amin” (AL, 325)
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
