|
| © Vatican Media |
Înainte de a intra în reflecţia mea finală, aş dori să exprim apropierea noastră, a mea şi a întregului Colegiu al Cardinalilor, de poporul Venezuelei, grav afectat de recentul cutremur violent. Asigurăm rugăciunea noastră pentru victime, pentru familiile lor şi pentru toţi cei care suferă consecinţele acestei tragedii. De asemenea, îi încredinţăm Domnului pe toţi cei implicaţi în acţiunile de ajutorare şi cerem comunităţii internaţionale să continue să arate solidaritate cu această naţiune iubită.
Iubiţi fraţi cardinali, încheiem aceste zile cu un sentiment de profundă recunoştinţă. Vă mulţumesc pentru libertatea, fraternitatea şi spiritul eclezial cu care aţi participat la lucrările noastre. Port cu mine nu numai conţinutul reflecţiilor voastre, ci şi experienţa care le-a făcut posibile. În aceste zile am căutat împreună voinţa Domnului, în convingerea că Cristos continuă să lucreze în Biserica sa: el este cel care ne precedă, ne adună, vorbeşte prin fraţii şi surorile noastre şi ne conduce în misiunea noastră. Totul vine de la el şi totul se întoarce la el. De aceea, a-i vedea pe cardinali care provin din Biserici, culturi şi situaţii atât de diferite ascultându-se unii pe alţii şi căutând împreună ceea ce serveşte cel mai bine Evangheliei a fost un motiv de consolare şi speranţă pentru mine.
Am început aceste zile ghidaţi de imaginea bunului samaritean: un om care se opreşte în faţa fratelui său rănit, este profund mişcat şi are grijă de el. Aş dori acum să închei cu o altă icoană evanghelică: cea a discipolilor din Emaus. Şi ei călătoresc marcaţi de tristeţe şi dezamăgire, dar Domnul devine tovarăşul lor de drum, ascultă întrebările lor, deschide Scripturile, le face inima să ardă şi le transformă drumul. Îmi place să cred că şi ceea ce am trăit în aceste zile poartă ceva din această experienţă: am mers împreună, ne-am ascultat unii pe alţii şi, dacă i-am făcut loc Domnului, el a reaprins speranţa în inimile noastre şi acum ne trimite înapoi la Bisericile noastre pentru a relua drumul cu o nouă perspectivă.
Reflecţia finală asupra drumului sinodal ne-a ajutat să reconsiderăm ceea ce am trăit în aceste zile. Mi se pare că întrebarea despre sinodalitate nu este în primul rând: "Cine are puterea de a decide?". Întrebarea este mai profundă: "Cum păzim împreună darul pe care Domnul l-a încredinţat Bisericii sale?". Când această întrebare devine centrul discernământului nostru, şi problemele autorităţii, coresponsabilităţii şi luării deciziilor îşi găsesc locul potrivit, iluminate de misiunea şi fidelitatea comună faţă de Evanghelie. Aşadar, doresc să vă încredinţez încă o dată drumul de realizare a Sinodului. Vă cer să-l însoţiţi cu convingere în Bisericile pe care le slujiţi, favorizând o înţelegere autentică şi încurajând pe toţi să participe: este vorba de a ajuta Bisericile noastre să crească într-o manieră din ce în ce mai evanghelică.
Vă reamintesc, aşa cum am auzit de la cardinalul Grech, sinodalitatea nu este o colecţie de întâlniri, nici o metodă de lucru. Este un stil spiritual. Se naşte din întâlnire, creşte prin ascultare şi se maturizează prin discernământ. Adevărata întrebare nu este câte conversaţii vom putea organiza, ci ce calitate evanghelică vor avea întâlnirile noastre. Când ne ascultăm unii pe alţii cu umilinţă şi libertate, făcând loc Duhului, conversaţiile noastre nu rămân un schimb de idei, ci devin un loc de convertire, în care creştem împreună în fidelitate faţă de Domnul.
Reflectând asupra conversaţiilor din aceste zile, iau cu mine în primul rând privirea cu care aţi contemplat lumea în prima sesiune. Mulţi dintre voi aţi vorbit despre suferinţa cauzată de război, violenţă, sărăcie şi de numeroasele nedreptăţi care marchează viaţa oamenilor. Dar nu v-aţi oprit să le descrieţi. În spatele acestor tragedii, aţi recunoscut o suferinţă şi mai profundă: singurătatea, criza relaţiilor, pierderea speranţei, dificultatea de a ne recunoaşte unii pe alţii ca fraţi şi surori. Este o privire care nu se îndepărtează de rănile lumii, ci le caută rădăcinile, recunoscând, adesea ascunsă în ele, o dorinţă reînnoită de sens, autenticitate, spiritualitate şi comunitate. Mulţi astăzi caută speranţa şi relaţiile adevărate.
Am fost deosebit de impresionat de modul în care aţi vorbit despre tineri. În întrebările lor, dar şi în suferinţa care uneori îi duce la disperare - şi alteori la disperarea extremă de a-şi lua viaţa - aţi recunoscut una dintre cele mai profunde răni ale timpului nostru. Dar aţi recunoscut şi lucrarea Duhului. Căutarea lor de autenticitate, de relaţii adevărate şi de sens ne aminteşte că Evanghelia continuă să răspundă celor mai profunde dorinţe ale inimii umane. A-i asculta pe ei şi pe familiile lor cu umilinţă este, de asemenea, o modalitate prin care Domnul poate continua să convertească Biserica.
Mulţi dintre voi aţi menţionat şi familia. Acolo unde familiile sunt susţinute şi însoţite, creşte o şcoală de relaţii, de solidaritate şi de speranţă; acolo unde sunt rănite sau izolate, societatea în ansamblu suportă consecinţele. În octombrie, vom avea o întâlnire cu conducătorii Bisericilor Orientale şi cu preşedinţii Conferinţelor Episcopale pentru a evalua paşii făcuţi de la Amoris laetitia. Vor participa şi unele familii, care îşi vor împărtăşi experienţele. Prezenţa lor este esenţială, dar sper că toţi cei care vor veni se vor pregăti ascultând cu atenţie şi împărtăşind experienţele familiilor Bisericilor lor.
Aşadar, aţi căutat să ascultaţi ceea ce rănile lumii dezvăluie despre inima umană. Tocmai acolo, în inimă, se decide şi pacea. Înainte de a se manifesta în istorie, războiul se naşte în noi, când suspiciunea înlocuieşte încrederea, frica înlocuieşte speranţa, iar celălalt este perceput ca o ameninţare. Dar în aceeaşi inimă Cristos continuă să ne întâlnească, să ne vorbească şi să ne convertească. Dintr-o inimă împăcată se pot naşte cuvinte dezarmate, relaţii noi şi o pace capabilă să ajungă chiar şi la cele mai îndepărtate popoare.
A doua sesiune ne-a determinat să facem un pas mai departe. Mi se pare că aţi înţeles cu mare claritate una dintre intuiţiile din Magnifica humanitas: războiul nu este numai un conflict între state. S-a născut mult mai devreme, dintr-o cultură a puterii care străbate modul nostru de a gândi, de a trăi relaţiile, de a exercita puterea, de a folosi economia, tehnologia şi chiar religia. Dacă aceasta este rădăcina crizei, răspunsul presupune reconstruirea unei culturi a cooperării şi dialogului, capabilă să dea o nouă putere şi multilateralismului, pentru ca oamenii să înveţe din nou să caute împreună binele comun al întregii familii umane. În acest drum contribuţia credincioşilor laici implicaţi în viaţa publică este esenţială: ei au nevoie de apropierea şi sprijinul comunităţii ecleziale pentru a trăi "caritatea politică" pe care aţi menţionat-o. Cultura cooperării însăşi creşte prin dialogul ecumenic şi interreligios, care nu atenuează identitatea noastră creştină, ci o face capabilă să slujească împreună binele comun şi pacea.
Am găsit deosebit de valoros şi modul în care unii dintre voi aţi abordat tema răspunsului nonviolent la multiplele forme de violenţă. Este un mod profund evanghelic de a locui istoria, rod al contemplării modului de acţiune al lui Isus. Nu constă în renunţarea la conflict sau într-o atitudine pasivă, ci în alegerea confruntării cu acesta fără a-i reproduce logica. Nu renunţă la adevăr şi nici nu reduce la tăcere răul, ci refuză să-l apere cu violenţa şi să-l transforme pe celălalt într-un duşman: începe prin a se dezarma. Revelează astfel logica Paştelui, în care iubirea se manifestă ca fiind mai puternică decât ura, iar iertarea rupe spirala răzbunării. Aceasta este puterea Celui Răstignit şi Înviat: o putere care nu distruge duşmanul, ci face posibilă redescoperirea unui frate.
Din această perspectivă, mai multe grupuri au subliniat necesitatea de a continua explorarea temei legitimei apărări, în lumina transformărilor profunde care au avut loc în natura conflictelor contemporane. Această reflecţie merită dezvoltată în continuare, cu rigoarea teologică şi pastorală necesară.
Am salutat, de asemenea, cu un interes deosebit insistenţa dumneavoastră asupra Doctrinei Sociale a Bisericii. Aţi exprimat dorinţa ca aceasta să devină din ce în ce mai mult o moştenire vie a comunităţilor noastre, un criteriu standard pentru formarea conştiinţelor şi pentru discernământul pastoral. Nu oferă soluţii prestabilite, ci educă Biserica într-un mod evanghelic de a locui realitatea, de a o interpreta şi de a ghida acţiunea în mod responsabil.
Un alt fir comun m-a frapat. Mulţi dintre voi aţi observat că astăzi binele comun nu este numai un scop de urmărit: este o realitate de redescoperit împreună. Trăim într-un timp în care devine dificil chiar şi să recunoaştem ceea ce este cu adevărat bine pentru toţi. Din acest motiv, înrădăcinată în Cristos, Biserica este chemată să protejeze locuri de întâlnire, ascultare şi dialog în care să poată înflori o cultură reînnoită a binelui comun. Aceasta necesită şi o muncă educaţională răbdătoare, care să ne ajute să recunoaştem demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane şi responsabilitatea care ne leagă unii de alţii. În acest drum, săracii nu sunt numai destinatari ai grijii noastre, ci protagonişti ai speranţei pe care Dumnezeu continuă să o inspire în istorie.
O altă convingere a ieşit la iveală cu forţă din multe dintre reflecţiile dumneavoastră. În timp ce ne interogam cu privire la responsabilităţile Bisericii în lumea de astăzi, aţi subliniat încontinuu importanţa mărturiei, a proximităţii, a formării conştiinţelor şi a construirii unor comunităţi fraterne şi credibile. Această mărturie se naşte din întâlnirea cu Cristos, din Cuvântul său şi din sacramente, în care Domnul îşi susţine poporul şi îl face capabil să slujească lumea cu puterea evangheliei. Biserica este chemată să devină din ce în ce mai mult ceea ce proclamă. Pe această temelie pot da roade chiar şi reformele necesare ale structurilor, instituţiilor şi proceselor.
Astfel, aceste zile îmi întăresc speranţa. Nu numai pentru ceea ce am împărtăşit, ci şi pentru modul în care am făcut-o. Într-o perioadă marcată de polarizare, modul în care Biserica ascultă şi dialoghează devine, de asemenea, parte a mesajului său. Dacă putem continua să căutăm împreună voinţa Domnului, lăsându-ne călăuziţi de Duhul Sfânt, sunt sigur că comuniunea noastră va deveni tot mai rodnică pentru misiunea Bisericii şi pentru slujirea întregii familii umane.
Cred că, încetul cu încetul, redescoperim adevăratul sens al consistoriului: reunirea Colegiului Cardinalilor în jurul Succesorului lui Petru, astfel încât, prin ascultare reciprocă şi discernământ împărtăşit, Duhul Sfânt să-l ajute pe papa să călăuzească Biserica. Nu este un parlament, nu este un congres în care prevalează opinii sau interese, ci o experienţă de comuniune în slujba misiunii. Ceea ce învăţăm să trăim în aceste zile nu priveşte doar Colegiul Cardinalilor. Este un mod de viaţă pe care suntem chemaţi să-l promovăm în întreaga Biserică, astfel încât fiecare persoană botezată, conform vocaţiei şi responsabilităţii sale, să poată participa la construirea civilizaţiei iubirii şi la slujirea binelui comun. După cum am menţionat deja, doresc să continui acest eveniment anual începând de anul viitor. Nu am stabilit încă data: intenţionez să v-o comunic spre sfârşitul acestui an.
Acest consistoriu a fost un moment preţios, dar nu trebuie să rămână un eveniment izolat. În întreaga Biserică, dorim să promovăm spaţii în care poporul lui Dumnezeu să se poată asculta reciproc, să se roage, să discearnă şi să meargă împreună. Acesta este sufletul procesului de implementare a Sinodului. Acesta va fi şi spiritul următoarei întâlniri dedicate lui Amoris laetitia şi al multor alte iniţiative pe care Domnul ni le va cere să le întreprindem. Ceea ce contează nu este să multiplicăm întâlnirile noastre, ci să învăţăm să experimentăm întâlniri în care, ascultându-ne unii pe alţii, învăţăm împreună să-l ascultăm pe Domnul.
Înainte de a încheia, aş dori să salut apelul unanim care a izvorât din acest consistoriu şi să-l însuşim. Ba chiar, aş dori să facem acest lucru împreună, prin aceste cuvinte. Să le spunem aceasta fraţilor noştri episcopi, Bisericilor încredinţate slujirii noastre şi tuturor popoarelor pământului: Dumnezeu doreşte pacea pentru fiecare naţiune şi pentru fiecare popor. De aceea, nu trebuie să ne resemnăm cu violenţa. Violenţa nu va avea ultimul cuvânt. Dumnezeu continuă să deschidă căi de reconciliere şi de pace de-a lungul istoriei. Avem responsabilitatea de a le parcurge cu curaj şi de a ajuta lumea să le recunoască.
Fraţilor, vă mulţumesc din suflet pentru contribuţia voastră, precum şi vorbitorilor, moderatorilor şi tuturor celor care, cu generozitate şi discreţie, au făcut posibile aceste zile de muncă şi de fraternitate. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat, încă o dată, să recunosc lucrarea pe care Cristos continuă să o facă în poporul său şi în lume. Încredinţăm roadele acestui consistoriu mijlocirii Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Ea să ne înveţe să păstrăm unitatea în diversitate şi să slujim evanghelia păcii cu umilinţă, curaj şi speranţă. Mulţumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
