|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi cardinali,
Vă urez bun venit şi vă mulţumesc din inimă că aţi acceptat încă o dată invitaţia mea. Prezenţa dumneavoastră demonstrează grija faţă de întreaga Biserică pe care o împărtăşim în slujirea poporului lui Dumnezeu şi a misiunii încredinţate nouă de Domnul.
În consistoriul din ianuarie, am exprimat o dorinţă simplă: ca aceste întâlniri să ne ajute să învăţăm tot mai mult să "lucrăm împreună în slujba Bisericii" şi să purtăm "o conversaţie care să mă ajute să slujesc misiunea întregii Biserici". Acestea nu au fost numai cuvinte introductive. Continui să cred că aceasta este una dintre cele mai importante responsabilităţi încredinţate Colegiului Cardinalilor. Şi noi, ca întreaga Biserică, învăţăm călătorind. Comuniunea nu este niciodată un rezultat atins o dată pentru totdeauna: rămâne o convertire zilnică, care prinde contur în rugăciune şi prin atitudini concrete, relaţii de încredere şi disponibilitate de a ne asculta unii pe alţii.
În ultimele luni, am reamintit în repetate rânduri că suntem chemaţi să fim constructori ai comuniunii lui Cristos, o comuniune care prinde contur într-o Biserică sinodală în care toţi cooperează în aceeaşi misiune, fiecare după propria carismă şi slujire.
Aşa cum am spus Curiei Romane, această comuniune "se construieşte, mai mult decât prin cuvinte şi documente, prin gesturi şi atitudini concrete care trebuie să se manifeste în viaţa noastră de zi cu zi, inclusiv în mediul de lucru" (Discurs adresat Curiei Romane pentru urările de Crăciun, 22 decembrie 2025). Nu suntem păstori ai unor interese particulare, ci "discipoli şi martori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, chemaţi să fim în Cristos un ferment al fraternităţii universale" (Ivi).
Din acest motiv, am dorit ca munca noastră să se concentreze asupra a patru teme profund interconectate.
În primul rând, suntem invitaţi să contemplăm lumea în care Biserica este chemată să proclame evanghelia. Înainte de a ne întreba ce să facem, trebuie să ne oprim în faţa realităţii, privind-o cu ochii credinţei şi lăsându-ne provocaţi ascultându-i pe fraţii şi surorile noastre. După cum am amintit acum câteva săptămâni, "Isus umblă pe străzi, trece prin pieţe, vizitează cartierele noastre şi locuieşte în locurile vieţii noastre de zi cu zi, ca Dumnezeul apropiat care merge cu poporul său, ca Domnul istoriei" (Omilia în Plaza de Cibeles, Madrid, 7 iunie 2026). Şi astăzi, Domnul continuă să ne precedă în istorie, iar Biserica este chemată în primul rând să recunoască prezenţa sa.
Vom reflecta apoi împreună asupra culturii puterii şi a civilizaţiei iubirii. Mulţi dintre voi proveniţi din ţări marcate de război, violenţă, polarizare socială sau religioasă. Dar niciunul dintre noi nu este imun la multiplele forme de conflict, opresiune şi fractură care afectează societăţile noastre de astăzi. Prin urmare, discernământul pe care suntem chemaţi să-l întreprindem priveşte pe toţi şi provoacă misiunea Bisericii în fiecare context. Enciclica Magnifica humanitas ne oferă câteva chei preţioase pentru interpretarea acestui timp. Sunt deosebit de interesat să aud cum rezonează aceste pagini în Bisericile voastre, ce întrebări ridică, ce perspective deschid, ce paşi sugerează. O enciclică îşi continuă drumul atunci când este primită, interpretată şi întrupată în viaţa concretă a Bisericilor.
A treia sesiune va explora în continuare Magnifica humanitas, examinând contribuţia Bisericii la construirea binelui comun. Trăim într-o epocă în care tentaţia fragmentării creşte şi interesele particulare prevalează cu uşurinţă. Doctrina socială a Bisericii ne aminteşte că binele comun nu apare spontan, ci cere responsabilitate comună. Pentru Biserică, aceasta ia o formă foarte specifică: un stil sinodal în slujba misiunii Împărăţiei. Enciclica Magnifica humanitas aminteşte acest lucru la nr. 86, adăugând că aceasta necesită atenţie la modul în care se iau deciziile şi se exercită responsabilităţile, în transparenţă, în evaluare şi în coresponsabilitate.
În final, vom dedica o sesiune drumului de implementare a Sinodului. Această ultimă sesiune nu introduce o temă nouă, ci mai degrabă adună şi conectează ceea ce am împărtăşit în sesiunile anterioare. Confruntată cu rănile lumii, cu construirea binelui comun şi cu misiunea Bisericii, sinodalitatea indică o cale de urmat: ascultarea, discernământul şi asumarea împreună a responsabilităţii pentru alegerile pe care Domnul ni le încredinţează. Sinodalitatea nu este în primul rând un set de proceduri; aşa cum am spus de multe ori, sinodalitatea este o atitudine, o deschidere, o disponibilitate de a înţelege. Uneori a fost interpretată ca o diminuare a autorităţii. În realitate, ne ajută să înţelegem mai profund sensul autorităţii în sine, care există pentru a proteja comuniunea, a încuraja participarea tuturor şi a ghida drumul comun al Bisericii.
Aceste patru sesiuni îşi găsesc unitatea în perspectiva misionară pe care am împărtăşit-o în ultimul consistoriu şi pe care am reamintit-o în scrisoarea mea din aprilie anul trecut. Nu suntem aici în primul rând pentru a reflecta asupra vieţii interne a Bisericii.
Toate temele pe care le vom aborda - viziunea noastră asupra lumii, pacea, binele comun, sinodalitatea - converg într-o singură întrebare: cum putem ajuta Bisericile noastre de astăzi să proclame evanghelia cu mai multă fidelitate, libertate şi credibilitate? Misiunea nu este numai una dintre multele misiuni ale Bisericii. Este raţiunea ei de a exista şi, tocmai din acest motiv, devine şi criteriul care ne ghidează discernământul. Atunci când învăţăm să ne ascultăm unii pe alţii, să împărtăşim responsabilităţile, să recunoaştem acţiunea Duhului Sfânt în diferitele Biserici, nu numai că ne îmbunătăţim modul de lucru: devenim o Biserică mai capabilă să întâlnească bărbaţii şi femeile timpului nostru şi să le dea mărturie despre bucuria evangheliei.
Din acest motiv, aş dori să vă cer un ajutor special. Slujirea pe care Domnul mi-a încredinţat-o nu poate fi îndeplinită singur. Necesită experienţa voastră, înţelepciunea voastră pastorală, cunoaşterea Bisericilor şi a popoarelor care vă sunt încredinţate. Mă bazez pe voi să mă ajutaţi să discern ceea ce Duhul spune Bisericii astăzi. Am nevoie de sprijinul vostru: puternic, explicit şi public. Am nevoie să mă simt susţinut de voi ca de fraţi.
De aceea, vă rog să mă însoţiţi nu numai în aceste zile de muncă, ci şi în slujirea mea zilnică a comuniunii Bisericii universale. Ajutaţi-mă să ascult ceea ce se naşte în Biserici, să recunosc semnele de speranţă care adesea cresc în tăcere, dar şi să nu ignor dificultăţile, neînţelegerile şi rezistenţele care pot încetini drumul. Am nevoie de libertatea voastră, de francheţea voastră şi de loialitatea voastră. Sfatul sincer este întotdeauna un act de comuniune.
Vă rog, de asemenea, să susţineţi, fiecare în propria Biserică şi în propria slujire, acest stil de discernământ eclezial. Ştiu că necesită răbdare şi uneori ridică întrebări. Totuşi, sunt convins că Domnul ne învaţă un mod mai evanghelic de a trăi împreună responsabilitatea pe care ne-a încredinţat-o. De aceasta depind şi credibilitatea mărturiei noastre şi rodnicia misiunii noastre.
De aceea, doresc să vă încurajez să vă implicaţi cu convingere în munca de grup. Ştiu că, pentru mulţi dintre noi, aceasta nu este modalitatea obişnuită de a conduce un consistoriu. Totuşi, şi aceasta face parte din drumul pe care Domnul ne conduce. Bineînţeles, va exista loc şi pentru intervenţii personale şi, ca întotdeauna, fiecare persoană va fi liberă să-mi trimită observaţiile sau reflecţiile sale private. Dar vă rog să intraţi cu încredere în acest exerciţiu eclezial. Şi noi învăţăm sinodalitatea practicând-o; învăţăm împreună să creştem în comuniune. Vă mulţumesc anticipat pentru disponibilitatea voastră, pentru libertatea voastră interioară şi pentru iubirea voastră faţă de Biserică.
Să încredinţăm aceste zile Duhului Sfânt, ca el să ne facă docili glasului său şi să ne dăruiască harul de a căuta împreună ceea ce slujeşte cel mai bine evangheliei şi binelui poporului lui Dumnezeu.
Mulţumesc.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
