În dezbaterea teologică și în declarațiile magisteriale, pentru a consolida doctrina ilegalității războiului, conceptul de „război drept” este din ce în ce mai pus sub semnul întrebării. Totuși, el continuă să reapară, iar în sprijin se invocă autoritatea Sfântului Augustin (354-430), care în dezbaterea populară despre război apare adesea ca primul teoretician creștin, dacă nu chiar ca „inventatorul” „războiului drept”.
Însă Augustin, după cum știm, a fost un spirit mereu în mișcare (neliniștit), atent la provocările schimbătoare ale istoriei, iar gândirea sa a evoluat. Cercetătorii știu că pozițiile sale trebuie citite atât în context, istoricizându-le, cât și în cadrul unei viziuni globale care le relativizează. În schimb, ele sunt adesea îmbălsămate sau extrapolate, dacă nu chiar extrase din augustinianismul ulterior. În cazul în cauză, celor care au răbdarea și norocul să-l citească direct nu le lipsesc semnele că viziunea sa acută asupra istoriei nu a ratat ambiguitatea fundamentală, ba chiar și inacceptabilitatea, a „războiului drept”.
Din capodopera sa de teologie istorică, De civitate Dei, merită să fie evidențiate cel puțin două rezerve nu nesemnificative cu privire la războiul drept. Una este istorică, cealaltă filozofică. În prima, Augustin observă că în istoria lumii, într-o omenire păcătoasă, războiul drept este o condiție care, strict vorbind, nu există, deoarece în realitatea concretă chiar și războiul drept este atât efectul, cât și cauza păcatului și servește în cel mai bun caz la mascarea acestuia. Statul roman milenar își extinsese dominația tocmai invocând principiul „războiului drept”. Într-adevăr, luând ca pretext acte de nedreptate (reale sau presupuse) care au apărut în diferite părți ale lumii, Roma a intervenit cu război, formal pentru a le vindeca, dar în realitate pentru a-și spori imperiul și a-și crea propria ordine: „Nedreptatea celor împotriva cărora s-au purtat războaie drepte a favorizat creșterea puterii celor care le-au purtat. [...] Nedreptatea a contribuit în mare măsură la creșterea puterii și a creat nedrepții, astfel încât să existe supuși împotriva cărora s-au putut purta războaie drepte și puterea a crescut” (De civitate Dei, IV, 15).
Aceasta duce la o altă observație care demonstrează istoric inutilitatea și pericolul unui astfel de război: un stat „nu va putea niciodată să-i domine permanent pe cei pe care i-a subjugat prin victoriile sale militare” (De civitate Dei, XV, 5); războiul nu produce niciodată pace adevărată, ci mai degrabă pace instabilă, un vestitor al unui nou război. După cum nota Simone Weil în Caietele sale, dreptatea este întotdeauna „fugară din tabăra învingătorilor”, deoarece o pace obținută prin forța armelor depășește întotdeauna măsura justă și seamănă inexorabil semințele răzbunării. Prin urmare, un război drept se dovedește istoric a fi fals și nici măcar nu poate aspira să fie instrumental pentru pace.
Al doilea pasaj este dintr-o perioadă ulterioară și de natură filozofică. Într-o perioadă lungă și complicată, afectată de aparenta absurditate din care reiese adevărul, Augustin susține că „omul înțelept” este intolerant față de războaiele „drepte” deoarece, fiind drept, se simte obligat să le poarte, dar, procedând astfel, contravine rolului său de om înțelept. Într-adevăr, pentru a rămâne fidel naturii sale, el nu ar trebui să derive necesitatea războiului nici măcar din nedreptate (De civitate Dei, XIX, 7). În timp ce în prima adnotare, Augustin, ca istoric, subliniază voința de putere inerentă istoric războiului drept, care servește în schimb la promovarea imperialismului celui mai puternic, în a doua, ca om înțelept, el vede contradicția inerentă conceptului de război drept. Am argumenta că, în contextul „războiului drept”, negativitatea substantivului (război) înăbușă pozitivitatea adjectivului (drept) până la punctul de a face ca expresia „război drept” să explodeze și să devină un oximoron imposibil. Însăși dreptatea ar impune, de fapt, o interdicție asupra războiului, iar prin alegerea unei soluții violente, virtutea este contrazisă și primatul logosului, care este propriu celor înțelepți și virtuoși, este lipsit. În caz de conflict, sarcina înțelepciunii este de a urmări explorarea rațională a argumentelor părților adverse, care trebuie condusă cu armele pașnice ale dialogului și persuasiunii.
Mi se pare că în perspectiva augustiniană războiul drept reprezintă latența, mascată, a acelui păcat care, conform expresiei întunecate și sugestive a Genezei (Gen 4,7), se află la ușa violentului Cain. Să vadă toată lumea cum considerațiile lui Augustin pot pătrunde în logicile propriilor noastre sentimente. Ele sunt de acord cu o altă afirmație, luminoasă și mai peremptorie, a lui Augustin, tot de vârstă târzie, și deci cu un caracter, am spune noi, concludent: „Este mai glorios să ucizi războiul cu cuvântul decât oamenii cu sabia și să dobândești și să obții pacea cu pacea, nu cu războiul” (Epistolae, 229, 2). Este un imn adus adevăratei misiuni a înțelepciunii politice. De fapt, contrastează ideea că pacea poate fi vreodată rodul războiului și solicită căutarea dialogică și persuasivă a soluționării conflictelor, înainte și mai degrabă decât ca acestea să degenereze în războaie; și canalizează aceeași căutare a gloriei lumești (tipic politicianului) spre pace.
Avem încredere că va apărea o viziune mai puțin dură și mai puțin rigidă, ba chiar una mai complexă și cuprinzătoare și mai puțin convențională, decât cea a lui Augustin care – merită să ne amintim – la Hipona avea catedra în Basilica Pacis.
Luigi Franci Pizzolato
(După L’Osservatore Romano, 6 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
