Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Vă mulţumesc pentru că aţi primit invitaţia mea - eu am fost invitatul! - să celebrăm aici la Assisi, oraşul Sfântului Francisc, a cincea Zi Mondială a Săracilor, care este poimâine. Este o idee care s-a născut de la voi, a crescut şi am ajuns deja la a cincea. Assisi nu este un oraş ca altele: Assisi poartă imprimată faţa Sfântului Francisc. A ne gândi că printre aceste străzi el a trăit tinereţea sa neliniştită, a primit chemarea de a primi evanghelia la literă, pentru noi este o lecţie fundamentală. Desigur, în unele privinţe sfinţenia sa ne face să tremurăm, pentru că pare imposibil să-l putem imita. Însă după aceea, în momentul în care amintim câteva momente din viaţa sa, acele "înfloriri" care au fost adunate pentru a arăta frumuseţea vocaţiei sale, ne simţim atraşi de această simplitate a inimii şi simplitate a vieţii: este însăşi atracţia lui Cristos, a evangheliei. Sunt fapte ale vieţii care valorează mai mult decât predicile.
Îmi place să amintesc unul, care exprimă bine personalitatea Sărăcuţului (cf. Fioretti, cap. 13: Fonti Francescane, 1841-1842). El şi fratele Masseo au pornit în călătorie pentru a ajunge în Franţa, dar nu au luat provizii cu ei. La un moment dat au trebuit să înceapă să ceară caritate. Francisc a mers într-o parte şi fratele Masseo în altă parte. Însă, aşa cum relatează Fioretti, Francisc era mic de statură şi cel care nu-l cunoştea îl considera un "cerşetor"; în schimb, fratele Masseo "era un bărbat mare şi frumos". Astfel, Sfântul Francisc a reuşit cu greu să adune câteva bucăţi de pâine uscată şi tare, în timp ce fratele Masseo a adunat bucăţi mari de pâine bună.
Când cei doi s-au reîntâlnit, s-au aşezat pe pământ şi au pus pe o piatră ceea ce au adunat. Văzând bucăţile de pâine adunate de frate, Francisc a spus: "Frate Masseo, noi nu suntem vrednici de această mare comoară". Fratele, uimit, a răspuns: "Părinte Francisc, cum se poate vorbi de comoară unde există aşa de multă sărăcie şi lipsesc şi lucrurile necesare?". Francisc a răspuns: "Tocmai asta consider eu o comoară, pentru că nu este nimic, dar ceea ce avem este dăruit de Providenţa care ne-a dat această pâine". Iată învăţătura pe care ne-o dă Sfântul Francisc: să ştim să ne mulţumim cu acel puţin pe care-l avem şi să-l împărţim cu ceilalţi.
Suntem aici la Porţiuncula, una din bisericuţele pe care Sfântul Francisc se gândea să le restaureze, după ce Isus i-a cerut să "repare casa sa". Atunci niciodată nu s-ar fi gândit că Domnul îi cerea să-şi dea viaţa pentru a reînnoi nu biserica făcută din pietre, ci pe aceea din persoane, din bărbaţi şi femei care sunt pietrele vii ale Bisericii. Şi dacă noi suntem aici astăzi este tocmai pentru a învăţa de la ceea ce a făcut Sfântul Francisc. Lui îi plăcea să stea îndelung în această bisericuţă pentru a se ruga. Se reculegea aici în tăcere şi se punea în ascultarea Domnului, a ceea ce Dumnezeu voia de la el. Şi noi am venit aici pentru aceasta: vrem să-i cerem Domnului ca să asculte strigătul nostru, să asculte strigătul nostru!, şi să vină în ajutorul nostru. Să nu uităm că prima marginalizare de care suferă săracii este cea spirituală. De exemplu, atâtea persoane şi atâţia tineri găsesc un pic de timp pentru a-i ajuta pe săraci şi le duc mâncare şi băuturi calde. Acest lucru este foarte bun şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru generozitatea lor. Dar mai ales mă îmbucură atunci când aud că aceşti voluntari se opresc un pic pentru ca să vorbească cu persoanele, şi uneori se roagă împreună cu ei... Iată, şi întâlnirea noastră aici, la Porţiuncula, ne aminteşte compania Domnului, că el nu ne lasă niciodată singuri, ne însoţeşte mereu în fiecare moment al vieţii noastre. Astăzi Domnul este cu noi. Ne însoţeşte, în ascultare, în rugăciune şi în mărturiile date: este el, cu noi.
Există un alt fapt important: aici la Porţiuncula, Sfântul Francisc a primit-o pe Sfânta Clara, pe primii fraţi şi atâţia săraci care veneau la el. Cu simplitate îi primea ca fraţi şi surori, împărtăşind cu ei orice lucru. Iată exprimarea cea mai evanghelică pe care suntem chemaţi să ne-o însuşim: primirea. A primi înseamnă a deschide uşa, uşa casei şi uşa inimii, şi a permite celui care bate la uşă să intre. Şi ca să se poată simţi în largul său, nu în supunere, nu, în largul său, liber. Unde există un adevărat sentiment de fraternitate, acolo se trăieşte şi experienţa sinceră a primirii. În schimb unde este frica de celălalt, dispreţuirea vieţii sale, atunci se naşte refuzul sau, mai rău, indiferenţa: acel a privi în altă parte. Primirea generează sentimentul de comunitate; dimpotrivă, refuzul închide în propriul egoism. Maicii Tereza, care a făcut din viaţa sa o slujire adusă primirii, îi plăcea să spună: "Care este cea mai bună primire? Zâmbetul". Zâmbetul. A împărtăşi un zâmbet cu acela care este în nevoie face bine amândurora, mie şi celuilalt. Zâmbetul ca exprimare de simpatie, de duioşie. Şi apoi zâmbetul te implică, iar tu nu vei putea să te îndepărtezi de persoana căreia i-ai dat un zâmbet.
Vă mulţumesc, pentru că aţi venit aici din atâtea ţări diferite pentru a trăi această experienţă de întâlnire şi de credinţă. Aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu care a dat această idee a Zilei Mondiale a Săracilor. O idee născută în mod un pic straniu, într-o sacristie. Eu urma să celebrez Liturghia şi unul dintre voi - se numeşte Étienne - îl cunoaşteţi? Este un enfant terrible - Étienne mi-a dat sugestia: "Să facem Ziua Săracilor". Eu am ieşit şi simţeam că Duhul Sfânt, înăuntru, îmi spunea să fac asta. Aşa a început: de la curajul unuia dintre voi care are curajul de a duce lucrurile înainte. Îi mulţumesc pentru munca sa în aceşti ani şi munca atâtora care-l însoţesc. Şi aş vrea să mulţumesc, mă scuzaţi, Eminenţă, pentru prezenţa sa cardinalului [Barbarin]: el este printre săraci, şi el a îndurat cu demnitate experienţa sărăciei, a abandonării, a descurajării. Şi el s-a apărat cu tăcerea şi rugăciunea. Mulţumesc, cardinal Barbarin, pentru mărturia dumneavoastră care edifică Biserica. Spuneam că am venit pentru a ne întâlni: acesta este primul lucru: aceasta este primul lucru, adică a merge unul spre celălalt cu inima deschisă şi mâna întinsă. Ştim că fiecare dintre noi are nevoie de celălalt şi că şi slăbiciunea, dacă este trăită împreună, poate să devină o forţă care îmbunătăţeşte lumea. Adesea prezenţa săracilor este văzută cu deranj şi suportată; uneori se aude spunându-se că responsabilii sărăciei sunt săracii: o insultă în plus! Numai pentru a nu face o serioasă examinare a conştiinţei cu privire la propriile acte, la nedreptatea unor legi şi măsuri economice, o examinare a conştiinţei cu privire la ipocrizia celui care vrea să se îmbogăţească fără măsură, se aruncă vina pe umerii celor mai slabi.
În schimb este timpul ca săracilor să le fie restituit cuvântul, pentru că prea mult timp cererile lor au rămas neascultate. Este timpul ca să se deschidă ochii pentru a vedea starea de inegalitate în care trăiesc atâtea familii. Este timpul de a ne sufleca mânecile pentru a restitui demnitate creând locuri de muncă. Este timpul să ne scandalizăm din nou în faţa realităţii copiilor înfometaţi, reduşi la sclavie, purtaţi de ape în prada naufragiului, victime nevinovate ale tuturor felurilor de violenţă. Este timpul să înceteze violenţele asupra femeilor şi acestea să fie respectate şi nu tratate ca marfă de schimb. Este timpul să se rupă cercul indiferenţei pentru a redescoperi frumuseţea întâlnirii şi a dialogului. Este timpul să ne întâlnim. Este momentul întâlnirii. Dacă omenirea, dacă noi, bărbaţi şi femei, nu învăţăm să ne întâlnim, mergem spre un sfârşit foarte trist.
Am ascultat cu atenţie mărturiile voastre şi vă spun mulţumesc pentru tot ceea ce aţi manifestat cu curaj şi sinceritate. Curaj, pentru că aţi voit să le împărtăşiţi cu noi toţi, cu toate că sunt parte din viaţa voastră personală; sinceritate, pentru că vă arătaţi aşa cum sunteţi şi deschideţi inima voastră cu dorinţa de a fi înţeleşi. Sunt câteva lucruri care mi-au plăcut în mod deosebit şi pe care aş vrea într-un fel să le reiau, pentru a face să devină şi mai mult ale mele şi a le depozita în inima mea. Înainte de toate, am simţit un mare sentiment de speranţă. Viaţa n-a fost mereu indulgentă cu voi, dimpotrivă, adesea v-a arătat o faţă crudă. Marginalizarea, suferinţa bolii şi a singurătăţii, lipsa atâtor mijloace necesare nu v-a împiedicat să priviţi cu ochi încărcaţi de recunoştinţă pentru lucrurile mici care v-au permis să rezistaţi.
A rezista. Aceasta este a doua impresie pe care am primit-o şi care derivă tocmai din speranţă. Ce înseamnă a rezista? A avea forţa de a merge înainte în pofida a toate, a merge împotriva curentului. A rezista nu este o acţiune pasivă, dimpotrivă, cere curajul de a întreprinde un nou drum ştiind că va aduce rod. A rezista înseamnă a găsi motive pentru a nu capitula în faţa dificultăţilor, ştiind că nu le trăim singuri, ci împreună, şi că numai împreună le putem depăşi. A rezista la orice ispită de a renunţa şi de a cădea în singurătate şi în tristeţe. A rezista, agăţându-ne de bogăţia mică şi puţină pe care o putem avea. Mă gândesc la tânăra din Afganistan, cu fraza sa lapidară: trupul meu este aici, sufletul meu este acolo. A rezista cu amintirea, astăzi. Mă gândesc la mama din România care a vorbit la sfârşit: dureri, speranţă şi nu se vede ieşirea, dar speranţa puternică în copiii care o însoţesc şi îi redau duioşia pe care au primit-o de la ea.
Să cerem Domnului ca să ne ajute mereu să găsim seninătatea şi bucuria. Aici la Porţiuncula, Sfântul Francisc ne învaţă bucuria care vine din privire îndreptată spre cel care este lângă noi ca la un însoţitor de călătorie care ne înţelege şi ne susţine, aşa cum suntem noi pentru el sau pentru ea. Această întâlnire să deschidă inima noastră, a tuturor, ca să ne punem la dispoziţie unii altora; a deschide inima pentru a face slăbiciunea noastră o forţă care ajută să continuăm drumul vieţii, pentru a transforma sărăcia noastră în bogăţie de împărtăşit, şi astfel să îmbunătăţim lumea.
Ziua Săracilor. Mulţumesc săracilor care deschid inima pentru ne da bogăţia lor şi a vindeca inima noastră rănită. Mulţumesc pentru acest curaj. Mulţumesc, Étienne, pentru că ai fost docil faţă de inspiraţia Duhului Sfânt. Mulţumesc pentru aceşti ani de muncă; precum şi pentru "încăpăţânarea" de a-l aduce pe papa la Assisi! Mulţumesc! Mulţumesc, Eminenţă, pentru sprijinul dumneavoastră, pentru ajutorul dumneavoastră dat acestei mişcări a Bisericii - spunem "mişcare" pentru că se mişcă - şi pentru mărturia dumneavoastră. Şi vă mulţumesc tuturor. Vă port în inima mea. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că eu am sărăciile mele, şi multe! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
