Papa în R.D. Congo: Întâlnirea cu tinerii și cu cateheții („Stadionul martirilor”, Kinshasa)

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc
în Republica Democratică Congo şi în Sudanul de Sud
(Pelerinaj ecumenic de pace în Sudanul de Sud)
(31 ianuarie - 5 februarie 2023)

© Vatican Media

Mulţumesc pentru afectul vostru, pentru dansul vostru şi pentru cuvintele voastre! Sunt fericit că v-am privit în ochi, că v-am salutat şi v-am binecuvântat în timp ce mâinile voastre ridicate spre cer făceau sărbătoare.

Acum aş vrea să vă cer, pentru câteva momente, să nu mă priviţi pe mine, ci tocmai mâinile voastre. Deschideţi palmele mâinilor voastre, fixaţi-le cu ochii! Prieteni, Dumnezeu a pus în mâinile voastre darul vieţii, viitorul societăţii şi al acestei ţări mari. Frate, soră, mâinile tale ţi se par mici şi slabe, goale şi nepotrivite pentru misiuni aşa de mari? Aş vrea să te fac să observi un lucru: toate mâinile sunt asemănătoare, dar niciuna nu este egală cu cealaltă; niciunul nu are mâini egale cu ale tale, de aceea tu eşti o bogăţie unică, irepetabilă şi incomparabilă. Nimeni în istorie nu te poate înlocui. Aşadar, întreabă-te: la ce folosesc aceste mâini ale mele? La a construi sau la a distruge, la a dărui sau la a acapara, la a iubi sau la a urî? Vezi, poţi strânge mâna şi s-o închizi, devine un pumn; sau poţi s-o deschizi şi s-o pui la dispoziţia lui Dumnezeu şi a celorlalţi. Aici se află alegerea fundamentală, încă din timpurile antice, încă de la Abel, care a oferit cu generozitate roadele muncii sale, în timp ce Cain "şi-a ridicat mâna împotriva fratelui [...] şi l-a ucis" (Gen 4,8). Tinere care visezi un viitor diferit, din mâinile tale se naşte ziua de mâine, din mâinile tale poate veni pacea care lipseşte acestei ţări. Dar ce trebuie făcut în mod concret? Aş vrea să vă sugerez câteva "ingrediente pentru viitor": cinci, pe care le puteţi asocia chiar cu degetele unei mâini.

Degetului mare, degetul mai apropiat de inimă, îi corespunde rugăciunea, care face să pulseze viaţa. Poate să pară o realitate abstractă, departe de concreteţea problemelor. În schimb, rugăciunea este primul ingredient, cel fundamental, pentru că singuri nu reuşim să ne descurcăm. Nu suntem atotputernici, iar atunci când vreunul crede că este aşa, eşuează în mod mizerabil. Este ca un copac dezrădăcinat: chiar dacă este mare şi robust, nu stă în picioare singur. Iată de ce este nevoie să ne înrădăcinăm în rugăciune, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, care ne permite să creştem în fiecare zi în profunzime, să aducem rod şi să transformăm poluarea pe care o respirăm în oxigen vital. Pentru a face asta, fiecare copac are nevoie de un element simplu şi esenţial: apa. Iată, rugăciunea este "apa sufletului": este umilă, nu se vede, dar dă viaţă. Cel care se roagă se maturează înăuntru şi ştie să ridice privirea în sus, amintindu-şi că este făcut pentru cer.

Frate, soră, este nevoie de rugăciune, de o rugăciune vie. Nu te adresa lui Isus ca unei fiinţe distante şi îndepărtate de care să-ţi fie frică, ci ca celui mai mare prieten, care şi-a dat viaţa pentru tine. El te cunoaşte, crede în tine şi te iubeşte, mereu. Privindu-l atârnat pe cruce pentru a te mântui, înţelegi cât de mult valorezi pentru el. Şi apoi, îi poţi încredinţa, aruncându-le pe crucea sa, crucile tale, temerile tale, suferinţele tale. Le va îmbrăţişa. Deja a făcut asta acum 2.000 de ani şi acea cruce, pe care astăzi o suporţi, era deja parte a crucii sale. Aşadar, nu te teme să iei în mâini Crucifixul şi să-l strângi la piept, să plângi lacrimile tale peste Isus. Şi nu uita să priveşti faţa sa, faţa unui Dumnezeu tânăr, viu, înviat! Da, Isus a învins răul, a făcut din cruce puntea spre înviere. Aşadar, ridică în fiecare zi mâinile către el pentru a-l lăuda şi a-l binecuvânta; strigă-i speranţele inimii tale, destăinuieşte-i secretele cele mai intime ale vieţii: persoana pe care o iubeşti, rănile pe care le porţi înăuntru, visele pe care le ai în inimă. Povesteşte-i despre cartierul tău, despre vecini, despre profesori, despre tovarăşi, despre prieteni şi despre colegi; despre ţara ta. Dumnezeu iubeşte această rugăciune vie, concretă, făcută cu inima. Îi permite să intervină, să intre în pliurile vieţii într-un mod special. Să vină cu "forţa sa de pace", care are un nume. Ştiţi cine este? Este Duhul Sfânt, Cel care mângâie şi dă viaţă. El este motorul păcii, este adevărata forţă pentru pace. Iată de ce rugăciunea este cea mai puternică armă care există. Îţi transmite întărirea şi speranţa lui Dumnezeu. Îţi deschide mereu noi posibilităţi şi te ajută să învingi fricile. Da, cel care se roagă depăşeşte frica şi ia în mână propriul viitor. Credeţi voi asta? Vreţi să alegeţi rugăciunea ca secret al vostru, ca apă a sufletului, ca unică armă de purtat cu voi, ca însoţitoare de călătorie în fiecare zi?

Acum să privim al doilea deget, arătătorul. Cu el indicăm ceva celorlalţi. Ceilalţi, comunitatea, iată al doilea ingredient. Prieteni, nu lăsaţi ca tinereţea voastră să fie ruinată de singurătate şi de închidere. Gândiţi-vă mereu împreună şi veţi fi fericiţi, deoarece comunitatea este calea pentru a vă simţi bine cu voi înşivă, pentru a fi fideli faţă de propria chemare. În schimb, alegerile individualiste la început par atrăgătoare, dar apoi lasă numai un mare gol înăuntru. Gândiţi-vă la droguri: te ascunzi de ceilalţi, de viaţa adevărată, pentru a te simţi atotputernic; şi la sfârşit ajungi să fii lipsit de toate. Dar gândiţi-vă şi la dependenţa de ocultism şi de vrăjitorie, care închid în muşcăturile fricii, ale răzbunării şi ale furiei. Nu vă lăsaţi fascinaţi de false paradisuri egoiste, construite pe aparenţă, pe câştiguri uşoare sau pe religiozităţi deformate.

Şi păziţi-vă de tentaţia de a arăta cu degetul împotriva cuiva, de a exclude pe cineva, pentru că este de o origine diferită de a voastră, de regionalism, de tribalism, care par să vă întărească în grupul vostru şi reprezintă în schimb negarea comunităţii. Ştiţi cum se întâmplă: mai întâi, se crede în prejudecăţi cu privire la ceilalţi, apoi, se justifică ura, apoi violenţa, iar la sfârşit se ajunge în mijlocul războiului. Dar - mă întreb - tu ai vorbit vreodată cu persoanele din celelalte grupuri sau ai fost mereu închis în grupul tău? Ai ascultat vreodată istoriile celorlalţi, te-ai apropiat de suferinţele lor? Desigur, este mai uşor a condamna pe cineva decât a-l înţelege; dar calea pe care Dumnezeu o indică pentru a construi o lume mai bună trece pe la celălalt, pe la ansamblu, pe la comunitate. Înseamnă a face Biserică, a lărgi orizonturile, a vedea în fiecare pe aproapele propriu, a ne îngriji de celălalt. Vezi pe cineva singur, suferind, neglijat? Apropie-te de el. Nu pentru a-i arăta cât eşti de bun, ci pentru a-i dărui zâmbetul tău şi a-i oferi prietenia ta.

David, ai spus că voi tinerii vreţi pe bună dreptate să fiţi conectaţi cu ceilalţi, dar că adesea reţelele de socializare vă dezorientează. Este adevărat, virtualitatea nu este suficientă, nu putem să ne mulţumim să fim interfaţă cu persoane de departe sau chiar presupuse persoane. Viaţa nu se atinge cu un deget pe ecran. Este trist a vedea tineri care stau ore în faţa unui telefon: după ce s-au oglindit, îi priveşti în faţă şi vezi că nu zâmbesc, privirea a devenit obosită şi plictisită. Nimic şi nimeni nu poate înlocui forţa ansamblului, lumina ochilor, bucuria împărtăşirii! A vorbi, a ne asculta este esenţial: în timp ce pe ecran fiecare caută ceea ce îl interesează, descoperiţi în fiecare zi frumuseţea de a vă lăsa uimiţi de ceilalţi, de relatările lor şi de experienţele lor.

Acum să încercăm să atingem cu mâna ce anume înseamnă a face comunitate: pentru câteva clipe, vă rog, luaţi-l de mână pe cel care este lângă voi. Simţiţi-vă o unică Biserică, un unic popor. Simte că binele tău depinde de binele celuilalt, care este înmulţit de ansamblu. Simte-te păzit de fratele şi de sora, de cineva care te acceptă aşa cum eşti şi vrea să aibă grijă de tine. Şi simte-te responsabil pentru ceilalţi, parte vie dintr-o mare reţea de fraternitate unde vă susţineţi reciproc, iar tu eşti indispensabil. Da, eşti indispensabil şi responsabil pentru Biserica ta şi pentru ţara ta; aparţii unei istorii mai mari, care te cheamă să fii protagonist: creator de comuniune, campion de fraternitate, visător nepotolit al unei lumi mai unite.

În această aventură nu sunteţi singuri: întreaga Biserică, răspândită în toată lumea, vă susţine pe voi. Este o provocare dificilă? Da, dar este o provocare posibilă. Aveţi şi prieteni care din tăriile cerului vă stimulează spre aceste ţinte. Ştiţi cine sunt? Sfinţii. Mă gândesc, de exemplu, la Fericitul Isidor Bakanja, la Fericita Marie-Clementine Anuarite, la Sfântul Kizito şi la însoţitorii săi: martori ai credinţei, martiri care n-au cedat niciodată în faţa logicii violenţei, ci au mărturisit cu viaţa forţa iubirii şi a iertării. Numele lor, scrise în ceruri, vor rămâne în istorie, în timp ce închiderea şi violenţa se întorc mereu în dezavantajul celui care le comite. Ştiu că aţi demonstrat de mai mult ori că ştiţi să vă ridicaţi în picioare pentru a apăra, chiar cu preţul unor mari sacrificii, drepturile umane şi speranţa unei vieţi mai bune pentru toţi în ţară. Vă mulţumesc pentru asta şi cinstesc amintirea celor care - atâţia - şi-au pierdut viaţa sau sănătatea pentru aceste cauze nobile. Şi vă încurajez, mergeţi înainte împreună, fără teamă, ca o comunitate!

Rugăciune, comunitate; ajungem la degetul central, care se ridică deasupra celorlalte ca şi cum ne-ar aminti ceva indispensabil. Este ingredientul fundamental pentru un viitor care să fie la înălţimea aşteptărilor voastre. Este onestitatea! A fi creştini înseamnă a-l mărturisi pe Cristos. Or, primul mod pentru a face asta este a trăi corect, aşa cum vrea el. Asta înseamnă a nu ne lăsa încâlciţi în laţurile corupţiei. Creştinul nu poate decât să fie onest, altminteri trădează identitatea sa. Fără onestitate nu suntem discipoli şi martori ai lui Isus; suntem păgâni, idolatri care adoră propriul eu şi nu pe Dumnezeu, care se folosesc de ceilalţi în loc să-i slujească pe ceilalţi.

Dar - mă întreb - cum se învinge cancerul corupţiei, care pare să se extindă şi să nu se oprească niciodată? Ne ajută Sfântul Paul, cu o frază simplă şi genială, pe care puteţi s-o repetaţi până când v-o amintiţi din memorie. Iat-o: "Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine" (Rom 12,21). Nu te lăsa învins de rău: nu vă lăsaţi manipulaţi de indivizi sau grupuri care încearcă să se folosească de voi pentru a menţine ţara voastră în spirala violenţei şi a instabilităţii, aşa încât să continue s-o controleze fără să le pese de nimeni. Ci învinge răul prin bine: fiţi voi transformatorii societăţii, convertitorii răului în bine, ai urii în iubire, ai războiului în pace. Vreţi să fiţi asta? Dacă vreţi, este posibil: ştiţi de ce? Pentru că fiecare dintre voi are o comoară pe care nimeni nu v-o poate fura. Sunt alegerile voastre. Da, tu eşti alegerile pe care le faci şi poţi alege mereu lucrul corect de făcut. Suntem liberi să alegem: nu permiteţi ca viaţa voastră să fie târâtă de curentul poluat, nu vă lăsaţi purtaţi ca un trunchi uscat într-un fluviu murdar. Indignaţi-vă, fără a ceda vreodată în faţa linguşirilor, convingătoare dar otrăvite, ale corupţiei.

Îmi vine în minte mărturia unui tânăr asemenea vouă, Floribert Bwana Chui: în urmă cu cincisprezece ani, la numai douăzeci şi şase de ani, a fost ucis la Goma, pentru că a blocat trecerea de alimente deteriorate, care aveau să dăuneze sănătăţii oamenilor. Putea lăsa să treacă, nu l-ar fi descoperit şi chiar ar fi câştigat. Dar, fiind creştin, s-a rugat, s-a gândit la ceilalţi şi a ales să fie cinstit, spunând nu murdăriei corupţiei. Asta înseamnă a menţine mâinile curate, în timp ce mâinile care trafichează bani se murdăresc de sânge. Dacă vreunul îţi va întinde un plic, îţi va promite favoruri şi bogăţii, nu cădea în capcană, nu te lăsa înşelat, nu te lăsa înghiţit de mlaştina răului. Nu te lăsa învins de rău, nu crede în cursele întunecate ale banului, care te fac să te scufunzi în noapte. A fi cinstiţi înseamnă a străluci ziua, înseamnă a răspândi lumina lui Dumnezeu, înseamnă a trăi fericirea dreptăţii: învinge răul cu binele!

Suntem la al patrulea deget, inelarul. Acolo se pun inelele nupţiale. Dar, dacă vă gândiţi, inelarul este şi degetul cel mai slab, acela care se ridică cel mai greu. Ne aminteşte că marile ţinte ale vieţii, înainte de toate iubirea, trec prin fragilităţi, trude şi dificultăţi. Trebuie locuit în ele, înfruntate cu răbdare şi încredere, fără a lua asupra noastră probleme inutile, ca de exemplu a transforma valoarea simbolică a dotei într-o valoare aproape de piaţă. Dar în fragilităţile noastre, în crize, care este forţa care ne face să mergem înainte? Iertarea. Pentru că a ierta înseamnă a şti să reîncepem. A ierta nu înseamnă a uita trecutul, ci a nu ne resemna cu faptul că el se repetă. Înseamnă a schimba cursul istoriei. Înseamnă a-l ridica pe cel care este căzut. Înseamnă a accepta ideea că nimeni nu este perfect şi că nu numai eu, ci toţi au dreptul de a putea reporni.

Prieteni, pentru a crea un viitor nou avem nevoie să dăm şi să primim iertare. Asta face creştinul: nu-i iubeşte numai pe cei care-l iubesc, ci ştie să oprească spirala răzbunărilor personale şi tribale cu iertarea. Mă gândesc la Fericitul Isidor Bakanja, un frate al vostru, care a fost torturat îndelung pentru că n-a renunţat să mărturisească evlavia sa şi a propus altor tineri creştinismul. Nu a cedat niciodată în faţa sentimentelor de ură şi, dându-şi viaţa, l-a iertat pe călăul său. Cine iartă îl duce pe Isus şi acolo unde nu este primit, pune iubire şi acolo unde aceasta este refuzată. Cine iartă construieşte viitorul. Dar cum să devenim capabili de iertare? Lăsându-ne iertaţi de Dumnezeu. De fiecare dată când ne spovedim, suntem cei dintâi care primim în noi acea forţă care schimbă istoria. Suntem iertaţi mereu de Dumnezeu, mereu şi gratuit! Şi nouă ne este spus, ca în evanghelie: "Mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37). Mergi înainte, de acum fără supărare, fără otravă, fără ură. Mergi înainte însuşindu-ţi stilul lui Dumnezeu, unicul care reînnoieşte istoria. Mergi înainte şi crezi că împreună cu Dumnezeu se poate reîncepe mereu, se poate reporni mereu, se poate ierta mereu!

Rugăciunea, comunitate, onestitate, iertare. Suntem la ultimul deget, cel mai mic. Tu ai putea să spui: sunt puţine lucruri şi binele pe care-l pot face este o picătură în mare. Dar tocmai micimea, faptul de a ne face mici îl atrage pe Dumnezeu. Există un cuvânt cheie în acest sens: slujire. Cine slujeşte se face mic. Ca o sămânţă minusculă, pare să dispară în pământ şi în schimb aduce rod. Conform lui Isus, slujirea este puterea care transformă lumea. Aşadar, mica întrebare pe care o poţi lega de deget în fiecare zi este: Eu ce pot să fac pentru ceilalţi? Şi anume, cum pot să slujesc Biserica, comunitatea mea, ţara mea? Olivier, ne-ai spus că în unele regiuni voi, cateheţii, slujiţi zilnic comunităţile de credinţă şi că în Biserică asta trebuie să fie "treaba tuturor". Este adevărat şi este frumos să-i slujim pe ceilalţi, să ne îngrijim de ei, să facem ceva gratuit, aşa cum face Dumnezeu cu noi. Eu aş vrea să vă mulţumesc, dragi cateheţi: voi sunteţi vitali ca apa pentru atâtea comunităţi; faceţi ca ele să crească mereu cu limpezimea rugăciunii voastre şi a slujirii voastre. A sluji nu înseamnă a rămâne cu mâinile încrucişate, înseamnă a ne mobiliza. Mulţi se mobilizează pentru că sunt calamitaţi de propriile interese; vouă să nu vă fie frică să vă mobilizaţi în bine, să investiţi în bine, în vestirea evangheliei, pregătindu-vă în mod pasionat şi adecvat, dând viaţă proiectelor organizate, pe termen lung. Şi să nu vă fie frică să vă faceţi auzit glasul vostru, pentru că nu numai viitorul, ci şi prezentul este în mâinile voastre: fiţi în centrul prezentului!

Prieteni, v-am lăsat cinci sfaturi pentru a găsi priorităţi printre multele voci convingătoare care circulă. În viaţă, ca şi în circulaţia stradală, adesea dezordinea creează aglomeraţii şi blocaje inutile, care fac să se irosească timp şi energii şi alimentează furia. În schimb, ne face bine, chiar şi în învălmăşeală, să dăm inimii şi vieţii puncte ferme, direcţii stabile, pentru a deschide un viitor diferit, fără a urmări vânturile oportunismului. Dragi prieteni, tineri şi cateheţi, vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi şi pentru ceea ce sunteţi: pentru entuziasmul vostru, pentru lumina voastră şi pentru speranţa voastră. Aş vrea să vă spun un ultim lucru: nu vă descurajaţi niciodată! Isus crede în voi şi nu vă lasă niciodată singuri. Bucuria pe care o aveţi astăzi păstraţi-o şi nu lăsaţi să se stingă! Aşa cum spunea Floribert prietenilor săi când erau posomorâţi: "Ia Evanghelia şi citeşte-o. Te va mângâia, îţi va da bucurie". Ieşiţi împreună din pesimismul care paralizează. Republica Democratică Congo aşteaptă din mâinile voastre un viitor diferit, pentru că viitorul este în mâinile voastre. Ţara voastră să fie din nou, graţie vouă, o grădină fraternă, inima păcii şi a libertăţii Africii! Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu