Colocviu cu patriarhul Antonios Naguib, raportor general al sinodului
De Mario Ponzi
Frică, disperare, singurătate, timiditate sunt cuvinte şterse din vocabularul Bisericilor Catolice din Orientul Mijlociu. Curaj, speranţă, comuniune, mărturie sunt în schimb cuvinte rescrise îngroşat la locul lor. Va fi respectată această voinţă exprimată în unanimitate de părinţii sinodali în întocmirea listei definitive a propoziţiilor care trebuie prezentate papei la sfârşitul lucrărilor.
Asta asigură în acest interviu dat ziarului nostru patriarhul egiptean de Alexandria al copţilor, Antonios Naguib, care va fi ridicat la demnitatea de cardinal la următorul consistoriu din 20 noiembrie 2010. Ca raportor general la sinod, patriarhul este angajat în acest ore tocmai în întocmirea listei definitive a propoziţiilor.
În ajunul sinodului dumneavoastră aţi anticipat ziarului nostru aşteptările şi speranţele puse în această adunare a catolicilor din regiunea din Orientul Mijlociu. La sfârşitul lucrărilor sinodale au avut confirmare acele aşteptări şi acele speranţe?
Sunt sigur de asta. Contribuţia pe care părinţii sinodali au oferit-o în aceste zile a fost esenţială pentru a da răspunsuri exhaustive la problemele fundamentale care privesc prezenţa şi viaţa comunităţilor catolice în Orientul Mijlociu. Începând tocmai de la necesitatea de a opri hemoragia de creştini din acel ţinut, asigurând pentru toţi respectarea drepturilor, dreptatea şi posibilitatea de a trăi în demnitate deplină. Înainte de a intra în această aulă, mulţi dintre noi se întrebau cum vom putea şi cum va trebui să privim la viitorul nostru, la cel al Bisericilor noastre. Acum, când vom ieşi din această aulă, vom fi siguri cel puţin de un lucru: trebuie să privim la viitor fără temeri ci plini de speranţă.
De fapt, în timp ce în Instrumentum laboris ne întâlnim adesea cu termeni ca "frică", "teamă", "disperare", folosiţi pentru a descrie situaţii de viaţă ale creştinilor în Orientul Mijlociu, în propoziţii aceste cuvinte nu apar niciodată.
Exact. După primele intervenţii în aulă, în care adesea s-a concentrat atenţia tocmai asupra fricilor, asupra temerilor, asupra disperării care până astăzi au caracterizat cotidianitatea vieţii creştinilor în aceste regiuni, am decis să eliminăm aceste cuvinte. Nu atât pentru a exorciza o mentalitate care se afirma tot mai mult în contextul nostru, cât mai degrabă pentru a începe să-i învăţăm pe credincioşii noştri să trăiască în lumina Duhului, care nu ne părăseşte niciodată. Părinţii sinodali au cerut în mod expres să nu se mai facă aluzie la frici şi temeri în toate documentele următoare, începând chiar de la propoziţii. Voinţă comună este de a face în aşa fel încât această adunare sinodală să poată da un mare stimulent spre înainte către speranţă.
Este o invitaţie de a privi la viitor într-un spirit mai pozitiv?
Desigur. De altfel am făcut mereu asta; însă acum e vorba de a transforma în stil de viaţă. Pozitive trebuie să fie viziunea noastră, modul nostru de a gândi, apropierea noastră de alţii, acţiunea noastră pastorală.
Între aşteptările din ajunul adunării sinodale, dumneavoastră aţi indicat ca urgentă necesitatea de a descoperi unitatea între Bisericile Catolice însele în Orientul Mijlociu. Obiectiv mai la îndemână astăzi?
Problema comuniunii este una foarte importantă. Era importantă înainte şi este importantă şi acum. Mai mult, poate că este mai importantă pentru că în aceste zile am trăit efectiv comuniunea între noi. Am discutat împreună pentru prima dată; şi pentru prima dată împreună am lucrat, am redactat documente împărtăşite, dar mai ales am dat o mărturie comună. Iată, comuniunea şi mărturia sunt cele două elemente fundamentale ale identităţii noastre de fii ai unicului Dumnezeu. Aşa cum a spus Papa în omilia de la Liturghia inaugurală a sinodului, fără comuniune nu există mărturie. Comuniunea este expresie, sau mai bine zis este traducerea iubirii lui Dumnezeu, aşadar a prezenţei lui Dumnezeu iubire. O prezenţă vie în Bisericile noastre. Şi noi suntem chemaţi să dăm mărturie concretă despre asta. În acest sens s-a observat o mare sensibilitate în toată adunarea. De fapt, a fost lansat un apel puternic la comuniune între Bisericile din regiune. Şi apoi apelul s-a lărgit până la a înţelege Bisericile surori şi celelalte comunităţi religioase prezente în regiunea noastră, evrei şi musulmani în mod deosebit.
Va fi şi un nou mod de a alimenta dialogul ecumenic?
Chiar cred că da. Până astăzi ne-am prezentat la dialog în mod prea timid. În schimb, din acest moment, tocmai datorită noului elan care ne vine din acest sinod, vom intra în dialog cu toţi, dar fără atitudini de timiditate, de frică sau oricum de supunere.
Întăriţi şi de conştiinţa mai mare a rolului pe care comunitatea catolică o desfăşoară deja în contextul social al atâtor ţări.
Desigur. Ba chiar aş spune că tocmai această platformă ne face să reclamăm egalitatea de drepturi. De fapt, prezenţa noastră este una activă, apreciată şi chiar căutată în domeniile educaţiei, dezvoltării sociale şi promovării umane, precum şi în acţiunea caritativă. De altfel, e vorba de servicii oferite tuturor, fără deosebiri. Noi, catolicii, fiind o minoritate în aceste ţări, cei care beneficiază de serviciile noastre sunt în cea mai mare parte tocmai necreştinii.
Recunoaşteri în acest sens au venit şi din intervenţiile în aulă ale reprezentanţilor ebraismului şi islamului.
Mi s-au părut efectiv foarte sincere. Mi se pare că au oferit viziunea lor despre colaborarea care trebuie să existe între noi. Mi se pare că au manifestat şi ideea că fiecare trebuie să participe la opera comună menţinând trainică propria identitate. Este clar însă că toţi sunt foarte conştienţi că ceea ce mişcă paşii noştri comuni este credinţa în Dumnezeu şi încrederea în omul care are dreptul să trăiască în pace.
Rabinul Rosen a făcut aluzie la o problemă deosebită: necesitatea de a se cunoaşte mai bine. A spus că a cunoscut câţiva păstori din Biserica catolică care nu sunt la curent cu dezvoltările dialogului dintre catolici şi evrei, aşa cum sunt încă atâţia evrei care nu cunosc nimic despre catolicism.
Şi are dreptate. Ba chiar aş spune că acest lucru este valabil şi în raportul islamo-creştin. De aceea a fost foarte importantă prezenţa alături de noi a experţilor în literatura arabo-musulmană şi în dialogul dintre religii: ne-a ajutat să ne deschidem la cunoaşterea celorlalţi. Dar va trebui să mai facem mulţi paşi, începând înainte de toate de la a ne cunoaşte mai bine pe noi înşine.
Dacă ar trebui să sintetizaţi adunarea sinodală care se apropie de acum de încheiere, ce anume aţi sublinia?
Înainte de toate rugăciunea comună care s-a înălţat către Duhul Sfânt pentru ca să lumineze Bisericile noastre ca să redescopere, şi să trăiască în concret, toată experienţa formată în aceste zile extraordinare. Îndeosebi aş evidenţia ocazia care ne-a fost oferită de a întări unirea noastră cu Biserica universală şi chiar între noi: un aspect pe care eu îl consider esenţial pentru mărturia noastră în Orientul Mijlociu.
Şi în propoziţii sunt evidenţiate aceste priorităţi?
În mod substanţial da, deoarece conceptele care revin sunt tocmai necesitatea comuniunii şi cea a mărturiei.
Alte aspecte evidenţiate?
Necesitatea de a aprofunda dialogul cu celelalte religii prezente în teritoriu, precum şi cu ceilalţi fraţi creştini; căutarea păcii; respectarea drepturilor fiecărui individ; dreptatea egală pentru toţi; problema emigraţiei la fel cu aceea a imigraţiei, care comportă multe probleme pastorale; ocrotirea şi valorizarea femeii; problema formării în seminarii şi chiar formarea preoţilor. Aceasta din urmă este o temă foarte importantă deoarece de ea depinde mult din viitorul drum al Bisericilor noastre. Există aspecte la care trebuie să reflectăm şi să lucrăm.
Cum aţi primit vestea numirii dumneavoastră ca şi cardinal, venită chiar în mijlocul lucrării sinodale?
Ca un semn. Am perceput sensul responsabilităţii duble pe care papa a voit să mi-o dea: pe de o parte, aceea de a întări contactul dintre Biserica noastră particulară şi Biserica Universală; pe de altă parte, chemarea la coresponsabilitate în a asigura slujirea adusă Bisericii universale conform dispoziţiilor pontifului şi ale Sfântului Scaun.
(După L'Osservatore romano, 23 octombrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
