|
| © Vatican Media |
Multe mulţumiri, Eminenţă. Înainte de a lua loc, să începem cu o rugăciune, cerând ca Domnul să continue să însoţească acest colegiu şi mai ales Biserica întreagă cu acest spirit, şi entuziasm, însă de credinţă profundă. Să ne rugăm împreună în latină.
Pater noster..., Ave Maria...
În prima parte a acestei întâlniri este un mic discurs cu reflecţiile pe care aş vrea să le împărtăşesc cu voi. Dar după aceea va fi o a doua parte, un pic ca experienţa pe care mulţi dintre voi aţi cerut-o, un soi de împărtăşire cu Colegiul Cardinalilor pentru a putea simţi ce sfaturi, sugestii, propuneri, lucruri foarte concrete, despre care deja s-a vorbit un pic în zilele dinaintea conclavului.
Fraţi cardinali!
Vă salut şi vă mulţumesc vouă tuturor pentru această întâlnire şi pentru zilele care au precedat-o, dureroase din cauza pierderii Sfântului Părinte Francisc, angajante datorită responsabilităţilor înfruntate împreună şi în acelaşi timp, conform promisiunii pe care însuşi Isus a făcut-o, bogate în har şi în mângâiere în Duhul (cf. In 14,25-27).
Voi, iubiţi cardinali, sunteţi cei mai apropiaţi colaboratori ai papei şi asta îmi este de mare întărire în acceptarea unui jug în mod clar mult superior forţelor mele, precum şi celor ale oricui. Prezenţa voastră îmi aminteşte că Domnul, care mi-a încredinţat această misiune, nu mă lasă singur în purtarea responsabilităţii ei. Ştiu înainte de toate că mă pot baza mereu, mereu pe ajutorul său, ajutorul Domnului, şi, prin harul şi providenţa sa, pe apropierea voastră şi a atâtor fraţi şi surori care în toată lumea cred în Dumnezeu, iubesc Biserica şi susţin cu rugăciunea şi cu faptele bune pe vicarul lui Cristos.
Mulţumesc decanului Colegiului Cardinalilor, cardinalul Giovanni Battista Re - merită aplauze, măcar câteva dacă nu mai multe -, a cărui înţelepciune, rod al unei vieţi lungi şi ai atâtor ani de slujire fidelă adusă Scaunului Apostolic, ne-a ajutat mult în acest timp. Mulţumesc cardinalului "camerier" al Sfintei Biserici Romane, cardinalul Kevin Joseph Farrell - cred că este prezent aici -, pentru rolul preţios şi angajant pe care l-a desfăşurat în timp de Scaun Vacant şi de Convocare a Conclavului. Îndrept gândul meu şi către fraţii cardinali care, din motive de sănătate, nu au putut să fie prezenţi şi cu voi mă unesc în comuniune de afect şi de rugăciune.
În acest moment, în acelaşi timp trist şi fericit, învăluit în mod providenţial de lumina Paştelui, aş vrea să privim împreună la plecarea regretatului Sfânt Părinte Francisc şi la conclav ca la un eveniment pascal, o etapă din exodul lung prin care Domnul continuă să ne conducă spre plinătatea vieţii; şi în această perspectivă să încredinţăm "Tatălui milostiv şi Dumnezeul oricărei mângâieri" (2Cor 1,3) sufletul răposatului pontif, precum şi viitorul Bisericii.
Papa, începând de la Sfântul Petru şi până la mine, nevrednic succesor al său, este un umil slujitor al lui Dumnezeu şi al fraţilor, nimic altceva decât asta. Bine au arătat asta exemplele atâtor predecesori ai mei, ultimul cel al Papei Francisc însuşi, cu stilul său de dăruire deplină în slujire şi esenţialitate sobră în viaţă, de abandonare în Dumnezeu în timpul misiunii şi de încredere senină în momentul întoarcerii la casa Tatălui. Să adunăm această moştenire preţioasă şi să reluăm drumul, animaţi de aceeaşi speranţă care vine din credinţă.
Cel Înviat, prezent în mijlocul nostru, este cel care ocroteşte şi conduce Biserica şi care continuă s-o însufleţească în speranţă, prin iubirea "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit" (Rom 5,5). Nouă ne revine să devenim ascultători docili ai glasului său şi slujitori fideli ai planurilor sale de mântuire, amintind că lui Dumnezeu îi place să se comunice, mai mult decât în zgomotul tunetului şi al cutremurului, într-un "sunet de linişte adâncă" (1Rg 19,12) sau, cum traduc unii, "într-un glas subţire de tăcere". Aceasta este întâlnirea importantă, care nu trebuie pierdută şi la care trebuie să educăm şi să însoţim întregul sfânt popor al lui Dumnezeu care ne este încredinţat.
În zilele trecute, am putut să vedem frumuseţea şi să simţim forţa acestei comunităţi imense, care cu atâta afect şi devoţiune a salutat şi a plâns pe păstorul său, însoţindu-i-l cu credinţa şi cu rugăciunea în momentul întâlnirii sale definitive cu Domnul. Am văzut care este adevărata măreţie a Bisericii, care trăieşte în varietatea membrelor sale unite cu unicul Cap, Cristos, "păstor şi păzitor" (1Pt 2,25) al sufletelor noastre. Ea este sânul de care şi noi am fost născuţi şi în acelaşi timp turma (cf. In 21,15-17), ogorul (cf. Mc 4,1-20) care ne este dat ca să-l îngrijim şi să-l cultivăm, să-l alimentăm cu sacramentele mântuirii şi să-l fecundăm cu sămânţa cuvântului, aşa încât, întărit în înţelegere şi entuziast în misiune, să meargă, aşa cum au făcut deja israeliţii în pustiu, la umbra norului şi la lumina focului lui Dumnezeu (cf. Ex 13,21).
Şi în această privinţă aş vrea ca împreună, astăzi, să reînnoim adeziunea noastră deplină, pe acest drum, la calea care de multe decenii Biserica o parcurge pe urma Conciliului Vatican II. Papa Francisc a amintit şi a actualizat în mod magistral conţinuturile sale în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, din care vreau să subliniez câteva instanţe fundamentale: întoarcerea la primatul lui Cristos în vestire (cf. nr. 11); convertirea misionară a întregii comunităţi creştine (cf. nr. 9); creşterea în colegialitate şi în sinodalitate (cf. nr. 33); atenţia faţă de sensus fidei (cf. nr. 119-120), în special în formele sale mai proprii şi inclusive, cum este evlavia populară (cf. nr. 123); îngrijirea iubitoare a celor din urmă, a celor rebutaţi (cf. nr. 53); dialogul curajos şi încrezător cu lumea contemporană în diferitele sale componente şi realităţi (cf. nr. 84; Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 1-2).
Este vorba de principii din evanghelie care dintotdeauna animă şi inspiră viaţa şi opera Familiei lui Dumnezeu, cu valori prin care faţa milostivă a Tatălui s-a revelat şi continuă să se reveleze în Fiul făcut om, speranţă ultimă a oricărui care caută cu suflet sincer adevărul, dreptatea, pacea şi fraternitatea (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, nr. 2; Francisc, Bula Spes non confundit, nr. 3).
Tocmai simţindu-mă chemat să continui pe această urmă, m-am gândit să iau numele de Leon al XIV-lea. Sunt diferite motivele, însă îndeosebi pentru că Papa Leon al XIII-lea, cu enciclica istorică Rerum novarum, a tratat problema socială în contextul primei mari revoluţii industriale; şi astăzi Biserica oferă tuturor patrimoniul său de doctrină socială pentru a răspunde la o altă revoluţie industrială şi la dezvoltările inteligenţei artificiale, care comportă noi provocări pentru apărarea demnităţii umane, a dreptăţii şi a muncii.
Fraţilor preaiubiţi, aş vrea să închei această primă parte a întâlnirii noastre însuşindu-mi - şi propunându-vă şi vouă - dorinţa pe care Sfântul Paul al VI-lea, în 1963, a pus-o la începutul slujirii sale petrine: "Să treacă asupra întregii lumi ca o mare flacără de credinţă şi de iubire care să-i aprindă pe toţi oamenii de bunăvoinţă, să lumineze căile colaborării reciproce şi să atragă asupra omenirii, iarăşi şi întotdeauna, belşugul complăcerilor divine, însăşi forţa lui Dumnezeu, fără ajutorul Căruia, nimic nu este valabil, nimic nu este sfânt" (Mesaj către întreaga Familie Umană Qui fausto die, 22 iunie 1963).
Acestea să fie şi sentimentele noastre, de tradus în rugăciune şi angajare, cu ajutorul Domnului. Mulţumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
