Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat clerului din Dieceza de Roma (12 iunie 2025)

© Vatican Media

Eu vreau să cer aplauze puternice pentru voi toţi cei care sunteţi aici şi pentru toţi preoţii şi diaconii din Roma!

Preaiubiţi prezbiteri şi diaconi care vă desfăşuraţi slujirea în Dieceza de Roma, preaiubiţi seminarişti, vă salut pe toţi cu afect şi prietenie!

Îi mulţumesc Eminenţei Sale, cardinalului vicar, pentru cuvintele de salut şi pentru prezentarea pe care a făcut-o, relatând puţin despre prezenţa voastră în acest oraş.

Am dorit să vă întâlnesc pentru a vă cunoaşte de aproape şi pentru a începe să merg împreună cu voi. Vă mulţumesc pentru viaţa voastră dăruită în slujba Împărăţiei, pentru eforturile voastre zilnice, pentru atâta generozitate în exercitarea slujirii, pentru tot ceea ce trăiţi în tăcere şi care, uneori, este însoţit de suferinţă sau de neînţelegere. Voi desfăşuraţi diferite slujiri, dar sunteţi cu toţii preţioşi în ochii lui Dumnezeu şi în realizarea proiectului său.

Dieceza de Roma prezidează în caritate şi în comuniune şi poate îndeplini această misiune graţie fiecăruia dintre voi, în legătura de har cu episcopul şi în coresponsabilitate rodnică cu tot poporul lui Dumnezeu. Dieceza noastră este una cu adevărat specială, pentru că atâţia preoţi vin din diferite părţi ale lumii, mai ales din motive de studiu; şi aceasta implică faptul că şi viaţa pastorală - mă gândesc mai ales la parohii - este marcată de această universalitate şi de primirea reciprocă pe care o implică.

Tocmai pornind de la această privire universală pe care o oferă Roma, aş vrea să împărtăşesc cordial cu voi câteva reflecţii.

Prima notă, care îmi este deosebit de apropiată inimii, este cea a unităţii şi a comuniunii. În rugăciune numită "sacerdotală", după cum ştim, Isus i-a cerut Tatălui ca ai săi să fie una (cf. In 17,20-23). Domnul ştie bine că numai uniţi cu el şi uniţi între noi putem să aducem rod şi să oferim lumii o mărturie credibilă. Comuniunea prezbiterală aici la Roma este favorizată de faptul că, prin tradiţie străveche, ne-am obişnuit să trăim împreună, în case parohiale ca şi în colegii sau în alte reşedinţe. Preotul este chemat să fie omul comuniunii, pentru că el cel dintâi o trăieşte şi o hrăneşte încontinuu. Ştim că această comuniune este astăzi împiedicată de un climat cultural care favorizează izolarea sau autoreferenţialitatea. Niciunul dintre noi nu este scutit de aceste capcane care ameninţă soliditatea vieţii noastre spirituale şi forţa slujirii noastre.

Însă trebuie să fim vigilenţi pentru că, pe lângă contextul cultural, comuniunea şi fraternitatea dintre noi întâmpină şi unele obstacole, ca să spunem aşa, "interne", care se referă la viaţa eclezială a diecezei, la relaţiile interpersonale şi, de asemenea, la ceea ce locuieşte în inimă, în special acel sentiment de oboseală care vine pentru că am trăit greutăţi deosebite, pentru că nu ne-am simţit înţeleşi şi ascultaţi sau din alte motive. Eu aş vrea să vă ajut, să merg cu voi, pentru ca fiecare să recapete seninătatea în slujirea sa; dar tocmai pentru aceasta vă cer un elan în fraternitatea prezbiterală, care îşi are rădăcinile într-o viaţă spirituală solidă, în întâlnirea cu Domnul şi în ascultarea Cuvântului său. Hrăniţi de această limfă, reuşim să trăim relaţii de prietenie, concurând în a ne stima reciproc (cf. Rom 12,10); simţim nevoia de celălalt pentru a creşte şi pentru a alimenta aceeaşi tensiune eclezială.

Comuniunea trebuie tradusă şi în angajarea în această dieceză; cu carisme diferite, cu parcursuri de formare diferite precum şi cu slujiri diferite, dar efortul pentru a o susţine trebuie să fie unic. Cer tuturor să fie atenţi la drumul pastoral al acestei Biserici care este locală, dar, datorită celui care o conduce, este şi universală. A merge împreună este întotdeauna garanţie de fidelitate faţă de evanghelie; împreună şi în armonie, încercând să îmbogăţim Biserica cu propria carismă, dar având la inimă faptul de a fi unicul trup al cărui Cap este Cristos.

A doua notă pe care doresc să v-o transmit este cea a exemplarităţii. Cu ocazia hirotonirilor sacerdotale din 31 mai, în omilie am reamintit importanţa transparenţei vieţii, pe baza cuvintelor Sfântului Paul care le spune bătrânilor din Efes: "Ştiţi cum m-am purtat" (Fap 20,18). Vă cer cu inima de tată şi de păstor: să ne angajăm cu toţii să fim preoţi credibili şi exemplari! Suntem conştienţi de limitele naturii noastre şi Domnul ne cunoaşte profund; dar am primit un har extraordinar, ni s-a încredinţat o comoară preţioasă pentru care suntem slujitori, servitori. Şi slujitorului i se cere fidelitatea. Niciunul dintre noi nu este scutit de sugestiile lumii, iar oraşul, cu miile sale de propuneri, ar putea să ne îndepărteze de dorinţa unei vieţi sfinte, inducând o nivelare în jos unde se pierd valorile profunde ale faptului de a fi preoţi. Lăsaţi-vă atraşi din nou de chemarea Învăţătorului, pentru a simţi şi a trăi iubirea de la prima oră, aceea care v-a determinat să faceţi alegeri puternice şi renunţări curajoase. Dacă împreună vom încerca să fim exemplari într-o viaţă umilă, atunci vom putea exprima forţa renovatoare a evangheliei pentru fiecare bărbat şi pentru fiecare femeie.

O ultimă notă pe care doresc să v-o ofer este aceea de a privi provocările timpului nostru într-o cheie profetică. Suntem îngrijoraţi şi întristaţi de tot ceea ce se întâmplă zilnic în lume: ne rănesc violenţele care generează moarte, ne interpelează inegalităţile, sărăciile, atâtea forme de marginalizare socială, suferinţa răspândită care ia caracteristicile unui disconfort care nu mai cruţă pe nimeni. Şi aceste realităţi nu se întâmplă doar în altă parte, departe de noi, ci afectează şi oraşul nostru Roma, marcat de multiple forme de sărăcie şi de urgenţe grave, cum ar fi problema locuinţelor. Un oraş în care, aşa cum a remarcat Papa Francisc, "marii frumuseţi" şi farmecului artei trebuie să-i corespundă şi "simplul decor şi funcţionalitatea normală în locurile şi situaţiile vieţii obişnuite, de zi cu zi. Pentru că un oraş mai locuibil pentru cetăţenii săi este şi mai primitor pentru toţi" (Omilia la Vespere cu Te Deum, 31 decembrie 2023).

Domnul ne-a voit chiar pe noi în acest timp plin de provocări care, uneori, ne apar mai mari decât forţele noastre. Suntem chemaţi să îmbrăţişăm aceste provocări, să le interpretăm evanghelic, să le trăim ca ocazii de mărturie. Să nu fugim din faţa lor! Angajarea pastorală, precum cea a studiului, să devină pentru toţi o şcoală pentru a învăţa să construim Împărăţia lui Dumnezeu în istoria complexă şi stimulantă de astăzi. În ultima vreme am avut exemplul unor preoţi sfinţi care au ştiut să îmbine pasiunea pentru istorie cu vestirea evangheliei, precum pr. Primo Mazzolari şi pr. Lorenzo Milani, profeţi ai păcii şi dreptăţii. Şi aici, la Roma, l-am avut pe pr. Luigi Di Liegro care, în faţa atâtor sărăcii, şi-a dat viaţa pentru a căuta căi de dreptate şi de promovare umană. Să ne inspirăm din forţa acestor exemple pentru a continua să semănăm seminţe de sfinţenie în oraşul nostru.

Preaiubiţilor, vă asigur apropierea mea, afectul meu şi disponibilitatea mea de a merge cu voi. Să încredinţăm Domnul viaţa noastră sacerdotală şi să-i cerem să creştem în unitate, în exemplaritate şi în angajare profetică pentru a sluji timpul nostru. Să ne însoţească apelul insistent al Sfântului Augustin care a spus: "Iubiţi această Biserică, rămâneţi în această Biserică, fiţi această Biserică. Iubiţi-l pe bunul Păstor, pe Mirele cel mai frumos, care nu înşeală pe nimeni şi nu vrea ca vreunul să piară. Rugaţi-vă şi pentru oile pierdute: ca şi ele să vină, ca şi ele să recunoască, ca şi ele să iubească, pentru ca să fie o singură turmă şi un singur păstor" (Discurs 138, 10). Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu