|
| © Vatican Media |
S-a scris mult despre Jorge Mario Bergoglio ca persoană, preot şi papă al turmei catolice. Cu siguranţă, se va scrie şi se va studia mult mai mult, conturând imaginea cu care va fi amintit în istorie. Având privilegiul de a lega o prietenie sinceră cu el, cred că prima aniversare a trecerii lui la Domnul oferă o bună ocazie pentru a împărtăşi câteva reflecţii şi fapte despre cel de-al 266-lea pontif roman.
Dialogul nostru nu a fost niciodată restricţionat sau limitat în vreun fel. A rămas fluid, atât faţă în faţă la Roma, cât şi printr-un schimb continuu de scrisori. Nu am fost întotdeauna de acord asupra diferitelor subiecte, dar acest lucru nu ne-a slăbit niciodată loialitatea şi legătura fraternă. El însuşi a lăsat o mărturie iubitoare a sentimentului de nezdruncinat care ne-a unit în capitolul 19 al ultimei sale cărţi, Speră. Autobiografia. Dialogul pe care l-am dezvoltat de-a lungul deceniilor şi care a modelat textul cărţii Cerul şi pământul şi programele de televiziune Biblia, diálogo vigente a rămas pentru totdeauna intact, la fel ca sentimentul care ne-a unit.
În zilele întunecate ale războiului dintre Hamas şi Israel, conversaţiile noastre au atins subiecte extrem de sensibile. Am ascultat întotdeauna cu atenţie şi respect argumentele celuilalt.
A avut o afecţiune deosebită pentru poporul evreu. A demonstrat o angajare extraordinară în lupta împotriva antisemitismului. În faţa expresiilor de ură împotriva evreilor, atât în Argentina, cât şi în întreaga lume, reacţia sa a fost întotdeauna imediată şi fermă. Ceea ce spun nu se bazează pe opinii subiective, ci pe documente incontestabile.
L-am însoţit în vizita sa în Ţara Sfântă. Viziunea sa pentru o soluţie paşnică la conflictul dintre israelieni şi palestinieni era coexistenţa a două state care se respectă reciproc. Şi-a exprimat empatia pentru suferinţa poporului palestinian punându-şi mâinile în rugăciune pe zidul care îi separă pe palestinieni şi israelieni. Mai mult, a fost primul papă care a adus un omagiu memoriei lui Theodor Herzl, fondatorul mişcării sioniste moderne, vizitându-i mormântul din Ierusalim.
Pe 21 mai 2015, într-unul dintre paragrafele răspunsului său la o întrebare pe care i-o pusesem, el a declarat:
"Pe de altă parte, trebuie să facem distincţia între poporul evreu, statul Israel (care are dreptul să existe) şi guvernele temporare ale statului. Dacă nu se acceptă pe primele două, se cade în antisemitism; totuşi, poporul evreu însuşi este cel care alege guvernele care se succed, iar uneori au convingeri politice opuse".
Aceste reflecţii şi atitudini ale lui Francisc ne ajută să înţelegem expresiile sale critice faţă de Israel în timpul războiului, unele dintre ele eu le-am considerat prea puternice.
Cu aceeaşi pasiune şi disperare, pe 25 februarie 2022, s-a dus la Ambasada Rusiei pe lângă Sfântul Scaun pentru a-i exprima ambasadorului, şi prin intermediul acestuia, lui Vladimir Putin, consternarea sa faţă de invazia Ucrainei care începuse cu o zi înainte. Viaţa fiecărui individ prins în conflict a fost atât de afectată încât a ignorat toate consideraţiile de protocol şi cele politice reci pentru a-şi face auzită vocea care invoca pacea.
În toate întâlnirile noastre de la Vatican, s-a ridicat subiectul posibilei sale vizite în Argentina. Pe baza răspunsurilor sale, am dedus că în primul rând teama de a fi folosit ca instrument al conflictului, mai degrabă decât ca promotor al păcii, l-a făcut să decidă să nu se întoarcă în patria sa.
În timpul unei întâlniri în biroul său din Buenos Aires, cu aproximativ doi ani înainte de alegerea sa ca papă, am discutat despre calităţile pe care ar trebui să le posede liderii naţiunilor şi instituţiilor în aceste vremuri tulburi. Cu acea ocazie, am reflectat asupra voturilor sale importante în conclavul care l-a ales pe Joseph Ratzinger în scaunul papal, precum şi asupra rolului de conducere pe care l-a jucat în timpul celei de-a V-a Conferinţe Generale a Episcopatului Latino-American de la Aparecida. Am vorbit despre necesitatea unei conduceri religioase care să redea oamenilor sentimentul de umilinţă, solidaritate şi puritate şi despre o viziune a fraternităţii care să modeleze relaţiile dintre indivizi şi naţiuni. În cele din urmă, aceasta este ceea ce a căutat de-a lungul pontificatului său, cu succese şi eşecuri, dar urmărind întotdeauna acest obiectiv.
El a fost papa care a pus Bisericii sale şi lumii întrebări dificile şi totuşi inevitabile. A predicat cu empatie fraternitatea care trebuie să unească întreaga omenire. Chiar şi în moarte, a dorit să fie printre oamenii de rând. Din acest motiv, a refuzat să fie înmormântat în Vatican alături de predecesorii săi imediaţi, alegând în schimb "Santa Maria Maggiore", pentru ca mormântul său să fie mai accesibil poporului său şi tuturor fraţilor şi surorilor sale, de orice credinţă şi apartenenţă.
Viaţa sa a fost un strigăt către conştiinţa indivizilor, a popoarelor şi a naţiunilor; evenimentele viitoare ne vor arăta cât de mult l-a ascultat omenirea.
Abraham Skorka
(După L'Osservatore Romano, 20 aprilie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
