Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi aş vrea să fac o scurtă aluzie la o altă imagine care ne ajută să ilustrăm misterul Bisericii: aceea a templului (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 6).
La ce ne gândim când auzim cuvântul templu? Ne gândim la un edificiu, la o construcţie. În mod deosebit, mintea multora merge la istoria poporului lui Israel relatată în Vechiul Testament. La Ierusalim, marele templu al lui Solomon era locul întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune; în interiorul templului era arca alianţei, semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului; şi în arcă erau tablele legii, mana şi toiagul lui Aron: o amintire a faptului că Dumnezeu a fost mereu în cadrul istoriei poporului său, i-a însoţit drumul, i-a condus paşii. Templul aminteşte această istorie: şi noi, atunci când mergem la templu, trebuie să ne amintim de această istorie, fiecare dintre noi, istoria noastră, cum m-a întâlnit Isus, cum a mers Isus cu mine, cum mă iubeşte Isus şi mă binecuvântează.
Iată, ceea ce era prefigurat în vechiul templu este realizat, de puterea Duhului Sfânt, în Biserică: Biserica este "casa lui Dumnezeu", locul prezenţei sale, unde putem să-l găsim şi să-l întâlnim pe Domnul; Biserica este templul în care locuieşte Duhul Sfânt care o însufleţeşte, o conduce şi o sprijină. Dacă ne întrebăm: Unde putem să-l întâlnim pe Dumnezeu? Unde putem intra în comuniune cu el prin Cristos? Unde putem găsi lumina Duhului Sfânt care să lumineze viaţa noastră? Răspunsul este: În poporul lui Dumnezeu, printre noi, care suntem Biserică. Aici îl vom întâlni pe Isus, pe Duhul Sfânt şi pe Tatăl.
Vechiul templu era construit de mâinile oamenilor: se voia "să se dea o casă" lui Dumnezeu, pentru a avea un semn vizibil al prezenţei sale în mijlocul poporului. Cu întruparea Fiului lui Dumnezeu se împlineşte profeţia lui Natan făcută regelui David (cf. 2Sam 7,1-29): nu regele, nu noi "îi dăm o casă lui Dumnezeu", ci însuşi Dumnezeu e cel care "construieşte casa sa", pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru, aşa cum scrie sfântul Ioan în evanghelia sa (cf. In 1,14). Cristos este templul viu al Tatălui şi Cristos însuşi construieşte "casa sa spirituală", Biserica, făcută nu din pietre materiale, ci din "pietre vii", care suntem noi. Apostolul Paul le spune creştinilor din Efes: Voi sunteţi "zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus. În el, toată construcţia, ca un ansamblu armonios, se înalţă ca un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi ca să deveniţi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul" (Ef 2,20-22). Acesta este un lucru frumos! Noi suntem pietrele vii ale edificiului lui Dumnezeu, unite profund cu Cristos, care este piatra de susţinere şi piatră de susţinere şi între noi. Ce vrea să însemne asta? Înseamnă că templul suntem noi, noi suntem Biserica vie, templul viu, şi atunci când suntem împreună între noi este şi Duhul Sfânt, care ne ajută să creştem ca Biserică. Noi nu suntem izolaţi, ci suntem popor al lui Dumnezeu: aceasta este Biserica!
Şi Duhul Sfânt, cu darurile sale, e cel care desenează varietatea. Acest lucru este important: Ce face Duhul Sfânt printre noi? El desenează varietatea care este bogăţia în Biserică şi uneşte totul şi pe toţi, aşa încât să constituie un templu spiritual, în care nu oferim jertfe materiale, ci pe noi înşine, viaţa noastră (cf. 1Pt 2,4-5). Biserica nu este o împletire de lucruri şi de interese, ci este templul Duhului Sfânt, templul în care acţionează Dumnezeu, templul în care fiecare dintre noi, cu darul Botezului, este piatră vie. Asta ne spune că nimeni nu este inutil în Biserică şi dacă uneori cineva spune altuia: "Du-te acasă, tu eşti inutil", acest lucru nu este adevărat, pentru că nimeni nu este inutil în Biserică, toţi suntem necesari pentru a construi acest templu! Nimeni nu este secundar. Nimeni nu este cel mai important în Biserică, toţi suntem egali în ochii lui Dumnezeu. Cineva dintre voi ar putea să spună: "Ascultaţi, domnule papă, dumneavoastră nu sunteţi egal cu noi". Da, sunt ca fiecare dintre voi, toţi suntem egali, suntem fraţi! Nimeni nu este anonim: toţi formăm şi construim Biserica. Acest lucru ne invită să reflectăm şi asupra faptului că dacă lipseşte cărămida vieţii noastre creştine, lipseşte ceva la frumuseţea Bisericii. Unii spun: "Eu cu Biserica n-am treabă", dar aşa lipseşte cărămida unei vieţi în acest frumos templu. Nimeni nu poate să plece, toţi trebuie să aducem Bisericii viaţa noastră, inima noastră, iubirea noastră, gândirea noastră, munca noastră: toţi împreună.
Aşadar, aş vrea să ne întrebăm: Cum trăim acest "a fi Biserică"? Suntem pietre vii sau suntem, ca să spunem aşa, pietre obosite, plictisite, indiferente? Aţi văzut cât de urât este a vedea un creştin obosit, plictisit, indiferent? Un astfel de creştin nu merge, creştinul trebuie să fie viu, bucuros că este creştin; trebuie să trăiască această frumuseţe că face parte din poporul lui Dumnezeu care este Biserica. Ne deschidem noi la acţiunea Duhului Sfânt pentru a fi parte activă în comunităţile noastre sau ne închidem în noi înşine, spunând: "Am atâtea lucruri de făcut, nu este datoria mea"?
Domnul să ne dea nouă tuturor harul său, forţa sa, pentru ca să putem fi profund uniţi cu Cristos, care este piatra unghiulară, pilastrul, piatra de susţinere a vieţii noastre şi a întregii vieţi a Bisericii. Să ne rugăm pentru ca, însufleţiţi de Duhul său, să fim mereu pietre vii ale Bisericii sale.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
