Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În "Crez", după ce am mărturisit: "Cred în Biserică una", adăugăm adjectivul "sfântă"; adică afirmăm sfinţenia Bisericii, şi aceasta este o caracteristică ce a fost prezentă încă de la începuturi în conştiinţa primilor creştini, care se numeau simplu "sfinţii" (cf. Fap 9,13.32.41; Rom 8,27; 1Cor 6,1), pentru că aveau certitudinea că acţiunea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt e cel care sfinţeşte Biserica.
Dar în ce sens Biserica este sfântă dacă vedem că Biserica istorică, în drumul său de-a lungul secolelor, a avut atâtea dificultăţi, probleme, momente întunecate? Cum poate să fie sfântă o Biserică formată din fiinţe umane, din păcătoşi? Bărbaţi păcătoşi, femei păcătoase, preoţi păcătoşi, surori păcătoase, episcopi păcătoşi, cardinali păcătoşi, papa păcătos? Toţi. Cum poate să fie sfântă o astfel de Biserică?
1. Pentru a răspunde la întrebare aş vrea să mă las condus de un text din Scrisoarea sfântului Paul către creştinii din Efes. Apostolul, luând ca exemplu raporturile familiale, afirmă că "Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea, ca să o facă sfântă" (5,25-26). Cristos a iubit Biserica, dăruindu-se în întregime pe sine însuşi pe cruce. Şi asta înseamnă că Biserica este sfântă pentru că provine de la Dumnezeu care este sfânt, îi este fidel şi n-o abandonează în puterea morţii şi a răului (cf. Mt 16,18). Este sfântă pentru că Isus Cristos, Sfântul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,24), este unit în mod indisolubil cu ea (cf. Mt 28,20); este sfântă pentru că este condusă de Duhul Sfânt care purifică, transformă, reînnoieşte. Nu este sfântă pentru meritele noastre, ci pentru că Dumnezeu o face sfântă, este rod al Duhului Sfânt şi al darurilor sale. Nu noi suntem cei care o facem sfântă. Este Dumnezeu, Duhul Sfânt, care în iubirea sa face sfântă Biserica.
2. Voi veţi putea să-mi spuneţi: dar Biserica este formată din păcătoşi, vedem asta în fiecare zi. Şi acest lucru este adevărat: suntem o Biserică de păcătoşi; şi noi păcătoşii suntem chemaţi să ne lăsăm transformaţi, reînnoiţi, sfinţiţi de Dumnezeu. A existat în istorie tentaţia unora care afirmau: Biserica este numai Biserica celor curaţi, a celor care sunt complet coerenţi, iar ceilalţi trebuie îndepărtaţi. Acest lucru nu este adevărat! Aceasta este o erezie! Biserica, ea care este sfântă, nu-i refuză pe păcătoşi; nu ne refuză pe noi toţi; nu refuză pentru că îi cheamă pe toţi, îi primeşte, este deschisă şi celor mai îndepărtaţi, îi cheamă pe toţi să se lase învăluiţi de milostivirea, de duioşia şi de iertarea Tatălui, care le oferă tuturor posibilitatea de a-l întâlni, de a merge spre sfinţenie. "Eh! Părinte, eu sunt un păcătos, am păcate mari, cum pot să mă simt parte a Bisericii?". Dragă frate, dragă soră, tocmai asta doreşte Domnul; ca tu să spui: "Doamne, sunt aici, cu păcatele mele". Vreunul dintre voi este aici fără păcatele sale? Vreunul dintre voi? Niciunul, niciunul dintre noi. Toţi purtăm cu noi păcatele noastre. Însă Domnul vrea să audă că îi spunem: "Iartă-mă, ajută-mă să merg, transformă inima mea!". Şi Domnul poate să transforme inima. În Biserică, Dumnezeu pe care-l întâlnim nu este un judecător nemilos, ci este ca Tatăl din parabola evanghelică. Poţi să fii ca fiul care a părăsit casa, care a atins capătul îndepărtării de Dumnezeu. Când ai forţa de a spune: vreau să mă întorc acasă, vei găsi uşa deschisă, Dumnezeu îţi iese în întâmpinare pentru că te aşteaptă mereu, Dumnezeu te aşteaptă mereu, Dumnezeu te îmbrăţişează, te sărută şi face sărbătoare. Aşa este Domnul, aşa este duioşia Tatălui nostru ceresc. Domnul ne vrea parte a unei Biserici care ştie să deschidă braţele pentru a-i primi pe toţi, care nu este casa câtorva, ci casa tuturor, unde toţi pot să fie reînnoiţi, transformaţi, sfinţiţi de iubirea sa, cei mai puternici şi cei mai slabi, păcătoşii, cei indiferenţi, cei care se simt descurajaţi şi pierduţi. Biserică oferă tuturor posibilitatea de a parcurge drumul sfinţeniei, care este drumul creştinului: ne face să-l întâlnim pe Isus Cristos în Sacramente, în special în Spovadă şi în Euharistie; ne comunică Cuvântul lui Dumnezeu, ne face să trăim în caritate, în iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi. Să ne întrebăm aşadar: ne lăsăm sfinţiţi? Suntem o Biserică ce cheamă şi primeşte cu braţele deschise pe păcătoşi, ce dăruieşte curaj, speranţă, sau suntem o Biserică închisă în ea însăşi? Suntem o Biserică în care se trăieşte iubirea lui Dumnezeu, în care există atenţie faţă de celălalt, în care se fac rugăciuni unii pentru alţii?
3. O ultimă întrebare: ce pot să fac eu care mă simt slab, fragil, păcătos? Dumnezeu îţi spune: nu-ţi fie frică de sfinţenie, nu-ţi fie frică să ţinteşti sus, să te laşi iubit şi purificat de Dumnezeu, nu-ţi fie frică să te laşi condus de Duhul Sfânt. Să ne lăsăm contagiaţi de sfinţenia lui Dumnezeu. Fiecare creştin este chemat la sfinţenie (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 39-42); şi sfinţenia nu constă înainte de toate în a face lucruri extraordinare, ci în a-l lăsa pe Dumnezeu să acţioneze. Întâlnirea slăbiciunii noastre cu forţa harului său, a avea încredere în acţiunea sa ne permite să trăim în caritate, să facem totul cu bucurie şi umilinţă, pentru gloria lui Dumnezeu şi în slujirea aproapelui. Există o frază celebră a scriitorului francez Léon Bloy; în ultimele momente ale vieţii sale spunea: "Există o singură tristeţe în viaţă, aceea de a nu fi sfinţi". Să nu pierdem speranţa în sfinţenie, să parcurgem cu toţii acest drum. Vrem noi să fim sfinţi? Domnul ne aşteaptă pe toţi, cu braţele deschise; ne aşteaptă pentru a ne însoţi pe acest drum al sfinţeniei. Să trăim cu bucurie credinţa noastră, să ne lăsăm iubiţi de Domnul... să cerem acest dar de la Dumnezeu în rugăciune, pentru noi şi pentru ceilalţi.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
