Duhul Sfânt lucrează neîncetat, într-un mod vizibil, prin oamenii care au urechi de auzit, ochi de văzut şi inimă deschisă pentru a primi cuvântul său şi a urma voinţa lui.
Aşa cum avem nevoie de hrana trupească de fiecare zi, tot atât de mult tânjim şi după hrana sufletească: simţim importanţa vitală a mulţumirii pentru harurile de necuprins, oferindu-ni-se posibilitatea de a participa la Sfintele Liturghii din dimineţile zilelor de lucru, de a ne reculege, de a începe ziua cu Dumnezeu şi de a ne adăpa din iubirea lui infinită. Unde îl putem experimenta şi descoperi pe Cristos şi harurile transmise prin el? În Biserică, care nu este doar clădirea templului, ci ceva mult mai mare şi în acelaşi timp mai simplu, conducându-ne pe toţi prin viaţă spre veşnicie. În Biserica Catolică, Sfânta Fecioară Maria este întruchiparea întregii Biserici şi privim şi Biserica asemenea unei mame. O frumoasă expresie lingvistică a acestui lucru este cuvântul Sfânta Maică Biserică, unde ne-am format şi ne-am născut creştini, prin Cristos şi prin comunitate, asemenea într-un pântece matern.
Fiecăruia dintre noi ni se oferă un instrument prin care îl putem slăvi şi îi putem mulţumi pentru existenţa noastră, înainte de toate, şi pentru tot ceea ce ne oferă în timpul vieţii. Unii îl slăvesc prin sacramentul preoţiei, alţii prin muzică şi exprimarea talentelor artistice, iar alţii îl găsesc în scris şi astfel se descoperă şi pe ei înşişi. Toate acestea ne ajută să-l cunoaştem pe Dumnezeu mult mai îndeaproape, nu doar ca pe o noţiune generală şi abstractă, ci ca pe Duhul care locuieşte în noi toţi.
Nu există întâlniri întâmplătoare. Oamenii intră în viaţa noastră poate doar pentru câteva secunde, unii pentru o perioadă mai lungă, iar alţii ne însoţesc întreaga viaţă. Mulţumire pentru toţi cei care, în orice mod şi la orice nivel, exercită o influenţă asupra noastră, ne primesc în încrederea lor şi, conştient sau inconştient, chiar şi printr-un simplu zâmbet, ne apropie de Dumnezeu. Inima noastră tresaltă de bucurie vie când vedem tineri entuziaşti care îşi practică credinţa şi devin exemple pentru ceilalţi, construindu-şi viaţa pe stâncă, sau când o persoană în vârstă aflată într-o situaţie fără speranţă dă dovadă de o credinţă exemplară în Dumnezeu. Mulţumire pentru toţi cei care, fie şi printr-un singur gest mic sau printr-o faptă făcută cu bunăvoinţă, ne-au îmbogăţit credinţa. Domnul să-i ocrotească în toate zilele vieţii lor şi să-i conducă într-o zi în împărăţia luminii. Aceste întâlniri, experienţe şi trăiri cu Dumnezeu scot la iveală tot ceea ce locuia ascuns în adâncul inimii noastre şi despre care nici noi înşine nu ştiam, experimentând astfel strălucirea de pe Muntele Tabor şi înţelegând că numai din el, prin el şi pentru el merită să trăim.
Lumea şi omul se confruntă cu multe probleme, iar soluţia se află în Biserică. Aceasta îşi îndeplineşte misiunea printr-o singură activitate, care are două dimensiuni: transformarea sufletelor prin har şi transformarea lumii prin har. Prima este misiunea preotului, a doua este misiunea noastră, a credincioşilor laici. Scopul este unul singur, doar sarcinile sunt diferite.
Credinciosul laic este omul care îşi realizează viaţa în Cristos: concepţia sa creştină îi pătrunde, îi conduce şi îi aprinde întreaga viaţă; misiunea lui faţă de semeni nu este să-i schimbe, ci să fie punte între Cristos şi lume, arătând prin viaţa sa cum se poate trăi fericit în har şi în apropierea lui Dumnezeu. În slujirea noastră la altar, Isus stă personal lângă noi, suntem membri ai turmei sale, iar conştientizarea acestui lucru ne face şi mai dedicaţi relaţiei cu el. Binecuvântat să fie Numele lui sfânt, acum şi pururea! Credinciosul laic stă cu ambele picioare pe pământ, dar inima lui este în cer: el este omul Bisericii în mijlocul lumii şi omul lumii în inima Bisericii. Să fim fericiţi indiferent de vreme, de volumul muncii noastre, de ordinea faptică sau simbolică din jurul nostru şi de circumstanţele considerate bune sau mai puţin favorabile din punct de vedere omenesc, încredinţându-ne iubitoarei providenţe a Duhului Sfânt. Din partea noastră, ca şi creştini practicanţi şi mărturisitori ai credinţei, este nevoie de iubire faţă de Dumnezeu şi de disponibilitate pentru a-l primi, pentru ca efectul sacramentelor să se manifeste în viaţa noastră şi să putem experimenta harul şi providenţa divină transmise prin ele. Nu suntem vrednici de aceste daruri şi totuşi le trăim neîncetat, pentru că Cristos ne iubeşte. Există oare iubire mai profundă decât aceasta? Există oare fericire mai mare?
Papa Pius al XII-lea spunea: "Credincioşii trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară că nu doar aparţin Bisericii, ci ei alcătuiesc Biserica..." Aşadar, nu doar aparţinem Bisericii, ci noi suntem Biserica: preoţi, călugări, credincioşi laici, bogaţi şi săraci, sfinţi şi păcătoşi, bătrâni şi tineri, învăţaţi şi neînvăţaţi. "Dacă simţi că Biserica nu este de ajuns, este pentru că ai pus puţin în ea", ne îndeamnă un părinte. Să fim creştini autentici, pe care papa Ioan al XXIII-lea îi definea astfel: "Creştinul este bucurie: bucurie pentru sine, bucurie pentru Dumnezeu şi bucurie pentru ceilalţi oameni."
Să ne rugăm astfel, împreună cu marele convertit, Sfântul Augustin:
Doamne, Dumnezeul meu, speranţa mea, ascultă-mă!
Nu îngădui să obosesc căutându-te.
Dă-mi putere să caut mereu şi pretutindeni Chipul tău.
Umple-mă de speranţă, ca prin fiecare pas să mă apropii mai mult de tine.
Tu îmi cunoşti puterea şi slăbiciunile, păstreaz-o pe una şi vindec-o pe cealaltă!
Fă să-mi aminteşti pretutindeni de tine: vreau să te cunosc şi să te iubesc! Amin.
Zoltán Csákay
