Biserica, trupul lui Cristos
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Când se voieşte să se evidenţieze modul în care elementele care compun o realitate sunt strâns unite unul cu altul şi formează împreună un singur lucru, se foloseşte adesea imaginea trupului. Începând de la apostolul Paul, această expresie a fost aplicată Bisericii şi a fost recunoscută ca trăsătura sa distinctivă cea mai profundă şi cea mai frumoasă. Astăzi, aşadar, vrem să ne întrebăm: în ce sens Biserica formează un trup? Şi de ce este definită "trup al lui Cristos"?
În Cartea lui Ezechiel este descrisă o viziune un pic specială, impresionantă, dar capabilă să reverse încredere şi speranţă în inimile noastre. Dumnezeu îi arată profetului o întindere plină de oase, dezlipite unul de altul şi uscate. Un scenariu dezolant... Imaginaţi-vă o întreagă pajişte plină de oase. Atunci Dumnezeu îi cere să invoce asupra lor pe Duhul Sfânt. În acel moment, oasele se mişcă, începe să se apropie şi să se unească, peste ele cresc mai întâi nervii şi apoi carnea şi astfel se formează un trup, complet şi plin de viaţă (cf. Ez 37,1-14). Iată, aceasta este Biserica! Vă rog, astăzi acasă luaţi Biblia, la capitolul 37 din profetul Ezechiel, nu uitaţi, şi citiţi asta, este foarte frumos. Aceasta este Biserica, este o capodoperă, capodopera Duhului, care revarsă în fiecare viaţa nouă a Celui Înviat şi ne pune unul lângă altul, unul în slujba şi în sprijinul celuilalt, făcând astfel din noi toţi un singur trup, edificat în comuniune şi în iubire.
Însă Biserica nu este numai un trup edificat în Duh: Biserica este trupul lui Cristos! Şi nu este vorba pur şi simplu despre un mod de a vorbi: suntem asta cu adevărat! Este marele dar pe care-l primim în ziua Botezului! De fapt, în sacramentul Botezului Cristos ne face ai săi, primindu-ne în inima misterului crucii, misterul suprem al iubirii sale faţă de noi, pentru a ne face apoi să înviem cu el, ca noi creaturi. Iată: aşa se naşte Biserica şi astfel Biserica se recunoaşte trup al lui Cristos! Botezul constituie o adevărată renaştere care ne renaşte în Cristos, ne face parte din el şi ne uneşte intim între noi, ca mădulare ale aceluiaşi trup, al cărui cap este El (cf. Rom 12,5; 1Cor 12,12-13).
Aşadar ceea ce rezultă este o profundă comuniune de iubire. În acest sens, este iluminant cum Paul, îndemnându-i pe soţi să-şi "iubească soţiile ca pe propriul trup", afirmă: "Aşa cum face Cristos pentru Biserică. Căci toţi suntem membre ale trupului său" (Ef 5,28-30). Ce frumos ar fi dacă ne-am aminti mai des de ceea ce suntem, de ce anume a făcut din noi Domnul Isus: suntem trupul său, acel trup pe care nimic şi nimeni nu-l mai poate smulge din El şi pe care el îl acoperă cu toată pasiunea sa şi cu toată iubirea sa, exact ca un mire cu mireasa sa. Însă acest gând trebuie să facă să apară în noi dorinţa de a corespunde Domnului Isus şi de a împărtăşi iubirea sa printre noi, ca mădulare vii ale trupului său însuşi. În timpul lui Paul, comunitatea din Corint avea multe dificultăţi în acest sens, trăind, aşa cum trăim adesea şi noi, experienţa diviziunilor, a invidiilor, a neînţelegerilor şi a marginalizării. Toate aceste lucruri nu sunt bune pentru că, în loc să edifice şi să facă să crească Biserica precum trup al lui Cristos, o fărâmiţează în atâtea părţi, o dezmembrează. Şi asta se întâmplă şi în zilele noastre. Să ne gândim la comunităţile creştine, în unele parohii, să ne gândim, în cartierele noastre câte diviziune, câte invidii, cum se bârfeşte, câtă neînţelegere şi marginalizare. Şi asta ce anume comportă? Ne dezmembrează între noi. Este începutul războiului. Războiul nu începe pe câmpul de bătălie: războiul, războaiele încep în inimă, cu neînţelegeri, diviziuni, invidii, cu această luptă cu alţii. Comunitatea din Corint era aşa, erau campioni în asta! Apostolul Paul a dat corintenilor câteva sfaturi concrete care sunt valabile şi pentru noi: să nu fim geloşi, ci să apreciem în comunităţile noastre darurile şi calităţile fraţilor noştri. Geloziile: "Acela a cumpărat o maşină", şi eu simt aici o gelozie; "Acela a câştigat la loto", şi o altă gelozie; "Şi aceluia îi merge bine în asta", şi o altă gelozie. Toate acestea dezmembrează, fac rău, nu trebuie făcute! Pentru că astfel geloziile cresc şi umplu inima. Şi o inimă geloasă este o inimă acră, o inimă care în loc de sânge pare să aibă oţet; este o inima care nu este niciodată fericită, este o inimă care dezmembrează comunitatea. Dar atunci ce trebuie făcut? Să apreciem în comunităţile noastre darurile şi calităţile altora, ale fraţilor noştri. şi când îmi vine gelozia - pentru că vine la toţi, toţi suntem păcătoşi - trebuie să-i spun Domnului: "Mulţumesc, Doamne, pentru că ai dat acest lucru acelei persoane". A aprecia calităţile, a se apropia şi a participa la suferinţa celor din urmă şi a celor mai nevoiaşi; a exprima propria recunoştinţă tuturor. Inima care ştie să spună mulţumesc este o inimă bună, este o inimă nobilă, este o inimă care este mulţumită. Vă întreb: noi toţi ştim să spunem mulţumesc, întotdeauna? Nu întotdeauna pentru că invidia, gelozia ne frânează un pic. Şi, în sfârşit, sfatul pe care apostolul Paul îl dă corintenilor şi noi trebui să-l dăm unul altuia: a nu-l considera pe nimeni superior altora. Câţi oameni se simt superiori altora! Şi noi, de atâtea ori spunem ca acel fariseu din parabolă: "Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca acela, sunt superior". Dar acest lucru este urât, nu trebuie făcut niciodată! Şi când eşti pe cale să face asta, aminteşte-ţi de păcatele tale, de cele pe care nimeni nu le cunoaşte, ruşinează-te şi în faţa lui Dumnezeu şi spune: "Dar tu, Doamne, tu ştii cine este superior, eu închid gura". Şi acest lucru face bine. Şi mereu în caritate să ne considerăm mădulare unii pentru alţii, care trăiesc şi se dăruiesc în folosul tuturor (cf. 1Cor 12-14).
Iubiţi fraţi şi surori, ca profetul Ezechiel şi ca apostolul Paul, să invocăm şi noi pe Duhul Sfânt, pentru ca harul său şi belşugul darurilor sale să ne ajute să trăim într-adevăr ca trup al lui Cristos, uniţi, ca familie, dar o familie care este trupul lui Cristos, şi ca semn vizibil şi frumos al iubirii lui Cristos.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
