Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi mă opresc asupra unei alte expresii cu care Conciliul al II-lea din Vatican indică natura Bisericii: aceea a trupului; Conciliul spune că Biserica este Trupul lui Cristos (cf. Lumen gentium, 7).
Aş vrea să pornesc de la un text din Faptele Apostolilor pe care-l cunoaştem bine: convertirea lui Saul, care se va numi după aceea Paul, unul dintre cei mai mari evanghelizatori (cf. Fap 9,4-5). Saul este un persecutor al creştinilor, însă în timp ce străbate drumul care duce la cetatea Damascului, pe neaşteptate o lumină îl învăluie, cade la pământ şi aude un glas care-i spune: "Saul, Saul! De ce mă persecuţi?". El întreabă: "Cine eşti, Doamne?", şi acel glas răspunde: "Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi" (v. 3-5). Această experienţă a sfântului Paul ne spune cât este de profundă unirea dintre noi creştinii şi Cristos însuşi. Atunci când Isus s-a înălţat la cer nu ne-a lăsat orfani, ci unirea cu El a devenit şi mai intensă, cu darul Duhului. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că Isus, "împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 7).
Imaginea trupului ne ajută să înţelegem această legătură profundă Biserică-Cristos, pe care sfântul Paul a dezvoltat-o în mod deosebit în Prima Scrisoare către Corinteni (cf. cap. 12). Înainte de toate trupul ne aminteşte de o realitate vie. Biserica nu este o societate asistenţială, culturală sau politică, ci este un trup viu, care merge şi acţionează în istorie. Şi acest trup are un cap, pe Isus, care-l conduce, îl hrăneşte şi-l susţine. Acesta este un punct pe care aş vrea să-l subliniez: dacă se separă capul de restul trupului, întreaga persoană nu poate supravieţui. Aşa este în Biserică: trebuie să rămânem legaţi în mod tot mai intens de Isus. Dar nu numai asta: aşa cum într-un trup este important ca să treacă limfa vitală pentru ca să trăiască, tot aşa trebuie să permitem ca Isus să acţioneze în noi, Cuvântul său să ne conducă, prezenţa sa euharistică să ne hrănească, să ne însufleţească, iubirea sa să dea putere iubirii noastre faţă de aproapele. Şi asta întotdeauna! Întotdeauna, întotdeauna! Iubiţi fraţi şi surori, să rămânem uniţi cu Isus, să ne încredem în El, să orientăm viaţa noastră după Evanghelia sa, să ne alimentăm cu rugăciunea cotidiană, cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, cu participarea la Sacramente.
Şi aici vin la un al doilea aspect al Bisericii ca Trup al lui Cristos. Sfântul Paul afirmă că aşa cum mădularele trupului uman, deşi diferite şi numeroase, formează un singur trup, tot aşa noi toţi am fost botezaţi printr-un singur Duh într-un singur trup (cf. 1Cor 12,12-13). Deci în Biserică există o varietate, o diversitate de îndatoriri şi de funcţiuni; nu există o uniformitate plată, ci bogăţia darurilor pe care le împarte Duhul Sfânt. Însă există comuniunea şi unitatea: toţi sunt în relaţie unii cu alţii şi toţi colaborează să formeze un unic trup vital, profund legat cu Cristos. Să ne amintim bine asta: a fi parte din Biserică înseamnă a fi uniţi cu Cristos şi a primi de la El viaţa divină care ne face să trăim ca nişte creştini, înseamnă a rămâne uniţi cu Papa şi cu Episcopii care sunt instrumente de unitate şi de comuniune, şi înseamnă şi a învăţa să depăşim personalisme şi dezbinări, să ne înţelegem mai mult, să armonizăm diversităţile şi bogăţiile fiecăruia; într-un cuvânt, să-l iubim mai mult pe Dumnezeu şi persoanele care sunt lângă noi, în familie, în parohie, în asociaţii. Trupul şi mădularele trebuie să fie unite pentru a trăi! Unitatea este superioară conflictelor, mereu! Conflictele dacă nu se soluţionează bine, ne separă între noi, ne separă de Dumnezeu. Conflictul ne poate ajuta să creştem, dar ne poate şi dezbine. Să nu mergem pe drumul dezbinărilor, al luptelor dintre noi! Cu toţii uniţi, cu toţii uniţi cu diferenţele noastre, dar uniţi, mereu: acesta este drumul lui Isus. Unitatea este superioară conflictelor. Unitatea este un har pe care trebuie să-l cerem Domnului pentru ca să ne elibereze de tentaţiile dezbinării, a luptelor dintre noi, a egoismelor, a vorbăriilor. Cât rău fac vorbăriile, cât rău! Niciodată să nu vorbim de rău despre alţii, niciodată! Cât rău provoacă Bisericii dezbinările dintre creştini, a fi partinic, interesele meschine!
Dezbinările dintre noi, dar şi dezbinările dintre comunităţi: creştini evanghelici, creştini ortodocşi, creştini catolici, dar de ce dezbinaţi? Trebuie să încercăm să aducem unitatea. Vă povestesc un lucru: astăzi, înainte de a ieşi din casă, am fost timp de patruzeci de minute, mai mult sau mai puţin, o jumătate de oră, cu un pastor evanghelic şi ne-am rugat împreună şi am căutat unitatea, dar trebuie să ne rugăm între noi, catolici şi chiar cu ceilalţi creştini, să ne rugăm pentru ca Domnul să ne dăruiască unitatea, unitatea dintre noi. Dar cum vom avea unitatea între creştini dacă nu suntem capabili s-o avem între noi catolicii? Să o avem în familie? Câte familii luptă şi se dezbină? Căutaţi unitatea, unitatea care face Biserica. Unitatea care vine de la Isus Cristos. El ni-l trimite pe Duhul Sfânt pentru a face unitatea.
Iubiţi fraţi şi surori, să-i cerem lui Dumnezeu: ajută-ne să fim mădulare ale Trupului Bisericii mereu unite profund cu Cristos; ajută-ne să nu facem să sufere Trupul Bisericii cu conflictele noastre, cu dezbinările noastre, cu egoismele noastre; ajută-ne să fim mădulare vii legate unele cu altele de o unică forţă, aceea a iubirii, pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre (cf. Rom 5,5).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
