Daunele imobilismului Bisericii
Sinodul ca fizioterapie
de Giovanni Cesare Pagazzi
Este cunoscut: cu cât ne mişcăm mai puţin, cu atât ne-am mişca mai puţin. La început imobilitatea pare o constrângere, în special dacă este provocată de traume sau lipsă de timp şi spaţii. Dar după aceea ne adaptăm, ne obişnuim, până acolo încât s-o dorim ca indispensabilă. Impresionează insistenţa imaginilor motorii în omilia papei cu ocazia Epifaniei: "a porni", "a reporni", "a merge", "a se mişca", "mişcare", "a ieşi", "călătorie", "gimnastică", "a pleca", "a se întoarce". Şi, dimpotrivă: "a se acomoda", "a se refugia", "a se bloca", a se obişnui cu un "spirit de parcare".
Necazul este că puterea de a se mişca se poate pierde. O boală transformă un gest, mai întâi uşor şi lejer, în obositor, sau imposibil. Este valabil pentru patologii grave şi pentru o simplă indispoziţie care constrânge la pat. Şi unele tipuri de deprimare slăbesc puterea de a se mişca: slăbind "e-moţiile", se inhibă motivaţiile. Demotivaţi, nu ne mişcăm. Tot aşa înaintarea vârstei limitează fluiditatea mişcărilor. Gesturile devin nesigure şi lente, care au nevoie de ajutor tot mai mult. În mod paradoxal pierderea de mişcare poate să derive din mişcări. Asumarea repetată a unei posturi greşite creează o obişnuinţă motorie şi gestuală incorectă care reduce zvelteţea. Poziţionarea greşită a coloanei provoacă tulburări întregului corp, reducându-i agilitatea şi promptitudinea. Este asemenea cu ceea ce în mod tradiţional se numeşte "viciu", adică "lipsă". Viciul este în mod fundamental o lipsă de mişcare, datorată repetării unei mişcări greşite. Fiecare viciu are o componentă obsesivă puternică: ceva este admirat în mod aşa de exclusiv încât face privirea observatorului fixă: el devine un fixat, incapabil să se mişte în alte direcţii. Viciile elimină agilitatea postării şi comportamentului care decade în ridicol şi nepotrivit. Desigur, banii, plăcerea sexului şi a mâncării, conştiinţa propriei valori sunt lucruri bune, dar dacă sunt reduse la fixaţii, împiedică agilitatea sufletului. Chiar şi un anumit mod de a vesti Evanghelia, o cutumă pastorală, este expus riscului de fixaţii care îi reduc elasticitatea. Şi pastoral ne fixăm, transformându-ne în fixaţi, cum sunt imaginile imobile ale idolilor: "au picioare şi nu umblă" (Ps 115).
La fel se pierde mişcarea din cauza supraponderalităţii. Lăcomia - tipică a celor lacomi, nu a gurmanzilor - face corpul (şi pe cel al Bisericii) în mod inutil greu, obosit, greu de purtat, constrângându-l la încetineală, neeleganţă, lipsă de fler. Un remediu la pierderea de mişcare este fizioterapia, reabilitarea (şi în forma unei diete de slăbire). Un parcurs de reabilitare este destul de complex, delicat. Adesea este lung, de aceea este nepotrivit a tergiversa, făcând trimitere încontinuu la început. Începe numai graţie încrederii reciproce dintre reabilitator şi reabilitat. Fără speranţa în recuperarea pacientului niciun fizioterapeut nu l-ar îngriji. Fără auspiciul reuşitei, presentimentul favorabil cu privire la competenţa reabilitatorului, bolnavul n-ar suporta niciun exerciţiu.
Speranţa în renaştere activează cealaltă condiţie necesară a unui parcurs de reabilitare: disponibilitatea de a se supune la efort. În experienţa efortului vibrează un mister interesant. Pe de o parte, cu cât este mai "străduită" o mişcare cu atât mai puţin este plăcută pentru cel care o face şi pentru cel care o priveşte. Pe de altă parte, tocmai graţie repetării efortului, gestul capătă dezinvoltură şi graţie. Cât efort există în învăţarea unui pas de dans şi, pentru că este "străduit", este de lemn, împiedicat, neplăcut. Cu toate acestea, dacă balerinul acceptă să se supună în mod repetat acestei trude, mişcările sale vor deveni uşoare, pentru că nu-l vor costa niciun efort. Tot aşa copilul care învaţă să meargă, să vorbească, să scrie, să solfegieze, sau ucenicul angajat să manevreze o nouă maşină în atelier. Disponibilitatea de a se supune la efort este condiţia necesară pentru a ajunge la o mişcare fără oboseală, agilă, frumoasă, plină de graţie. Costă efort pentru toţi (şi pentru Biserică) să se mişte mai mult şi să mănânce mai puţin, însă rezultatul este zvelteţea, graţia.
Se spune că Ignaţiu de Loyola, după câteva intervenţii chirurgicale inimaginabile la genunchiul rănit în bătălie, a reabilitat piciorul rănit mergând spre Ierusalim. Fizioterapia la care, mergând, şi-a supus corpul a fost ocazia pentru a reabilita sufletul său (Exerciţii spirituale). Sinodul va fi un parcurs fizioterapeutic, de reabilitare pentru Biserică. De aceea cere speranţă, efort şi exerciţiu repetat. Şi mai ales cere să reîncepem să mergem spre Ierusalim şi spre ceea ce s-a întâmplat într-o dimineaţă devreme, când încă era întuneric.
(După L'Osservatore Romano, 5 februarie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
