|
| © Vatican Media |
Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. II. Viaţa lui Isus. Parabolele. 10. Vindecarea paraliticului. "Văzându-l zăcând şi ştiind că suferă de mult timp, Isus i-a zis: «Vrei să te faci sănătos?»" (In 5,6)
Iubiţi fraţi şi surori,
Continuăm să-l contemplăm pe Isus care vindecă. Astăzi, în mod deosebit, aş vrea să vă invit să reflectăm asupra situaţiilor în care ne simţim "blocaţi" şi închişi într-un punct mort. De fapt, uneori ni se pare că este inutil să continuăm să sperăm; devenim resemnaţi şi nu mai avem voinţa de a lupta. Această situaţie este descrisă în evanghelii cu imaginea paraliziei. Din acest motiv aş vrea să mă opresc astăzi asupra vindecării unui paralitic, relatată în capitolul al cincilea al Evangheliei după Sfântul Ioan (5,1-9).
Isus merge la Ierusalim pentru o sărbătoare a iudeilor. Nu merge imediat la templu; în schimb, se opreşte la o poartă, unde probabil se spălau oile înainte de a fi oferite ca jertfă. Lângă această poartă stăteau şi mulţi bolnavi, care, spre deosebire de oi, erau excluşi din templu, pentru că erau consideraţi impuri! Şi atunci însuşi Isus este cel care ajunge la ei, în durerea lor. Aceste persoane sperau într-o minune care să le poată schimba soarta; de fapt, lângă poartă exista o piscină, ale cărei ape erau considerate taumaturgice, şi anume capabile să vindece: în anumite momente apa se agita şi, conform credinţei vremii, cine se scufunda primul era vindecat.
Astfel se crea un fel de "război între săraci": ne putem imagina scena tristă a acestor bolnavi care se târau cu greu pentru a intra în piscină. Acea piscină se numea Betzatà, care înseamnă "casa milostivirii": ar putea fi o imagine a Bisericii, unde se adună bolnavii şi săracii şi unde Domnul vine pentru a vindeca şi a dărui speranţă.
Isus se adresează în mod specific unui om care este paralizat de treizeci şi opt de ani. De acum este resemnat, pentru că nu reuşeşte niciodată să se scufunde în piscină, când apa se agită (cf. v. 7). De fapt, ceea ce ne paralizează, de multe ori, este tocmai dezamăgirea. Ne simţim descurajaţi şi riscăm să cădem în lene.
Isus îi adresează acestui paralitic o întrebare care poate părea superfluă: "Vrei să te faci sănătos?" (v. 6). Este, în schimb, o întrebare necesară, pentru că, atunci când suntem blocaţi de atâţia ani, chiar şi voinţa de a fi vindecaţi poate dispărea. Uneori preferăm să rămânem în condiţia de bolnavi, forţându-i pe alţii să aibă grijă de noi. Uneori este şi un pretext pentru a nu decide ce să facem cu viaţa noastră. Isus îl trimite, în schimb, pe acest om la dorinţa sa cea mai adevărată şi profundă.
De fapt, acest om răspunde mai articulat la întrebarea lui Isus, dezvăluind viziunea sa asupra vieţii. Spune, înainte de toate, că nu are pe nimeni care să-l scufunde în piscină: prin urmare, nu este vina lui, ci a altora care nu au grijă de el. Această atitudine devine pretextul pentru a evita asumarea propriilor responsabilităţi. Dar este oare adevărat că nu avea pe nimeni care să-l ajute? Iată răspunsul iluminator al Sfântului Augustin: "Da, pentru a fi vindecat avea absolut nevoie de un om, dar de un om care să fie şi Dumnezeu. [...] Aşadar, omul care era necesar a venit; de ce să mai amânăm vindecarea?" (Omilia, 17, 7).
Paraliticul adaugă apoi că atunci când încearcă să se scufunde în piscină, există întotdeauna cineva care ajunge acolo înaintea lui. Acest om exprimă o viziune fatalistă asupra vieţii. Credem că ni se întâmplă lucruri pentru că nu suntem norocoşi, pentru că destinul este împotriva noastră. Acest om este descurajat. Se simte învins în lupta vieţii.
Isus, în schimb, îl ajută să descopere că viaţa lui este şi în mâinile sale. Îl invită să se ridice, să se recupereze din situaţia sa cronică şi să-şi ia targa (cf. v. 8). Patul acela nu trebuie lăsat sau aruncat: reprezintă trecutul său de boală, este istoria sa. Până în acel moment, trecutul l-a blocat; l-a constrâns să zacă precum un mort. Acum el este cel care poate lua acea targă şi o poate duce oriunde doreşte: poate decide ce să facă din istoria sa! Este vorba despre a merge, asumându-şi responsabilitatea de a alege ce drum să parcurgă. Şi asta datorită lui Isus!
Preaiubiţi fraţi şi surori, să-i cerem Domnului darul de a înţelege unde s-a blocat viaţa noastră. Să încercăm să dăm glas dorinţei noastre de a ne vindeca. Şi să ne rugăm pentru toţi cei care se simt paralizaţi, care nu văd căi de ieşire. Să cerem să ne întoarcem să locuim în Inima lui Cristos, care este adevărata casă a milostivirii!
APEL
Iubiţi fraţi şi surori,
Inima Bisericii este sfâşiată de strigătele care se ridică din locurile de război, în special din Ucraina, din Iran, din Israel, din Gaza. Nu trebuie să ne obişnuim cu războiul! Dimpotrivă, trebuie să respingem ca pe o ispită fascinaţia armamentelor puternice şi sofisticate. În realitate, din moment ce în războiul de astăzi "se folosesc arme ştiinţifice de orice fel, atrocitatea sa ameninţă să-i conducă pe combatanţi la o barbarie mult mai mare decât cea din timpurile trecute" (Conciliul Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 79). De aceea, în numele demnităţii umane şi al dreptului internaţional, repet responsabililor ceea ce obişnuia să spună Papa Francisc: războiul este întotdeauna o înfrângere! Şi împreună cu Pius al XII-lea: "Nimic nu este pierdut cu pacea. Totul poate fi pierdut cu războiul."
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
