Cardinalul Arinze anticipă temele exerciţiilor spirituale

Dacă preotul nu-l întâlneşte şi nu-l urmează pe Isus, vocaţia sa nu are sens

"Preotul îl întâlneşte pe Isus şi-l urmează": aceasta este tema exerciţiilor spirituale pentru papa şi Curia Romană pe care card. Francis Arinze, prefect emerit al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, le ţine în capela "Redemptoris Mater" între 1 şi 7 martie 2009. O temă aleasă pentru a sublinia că întâlnirea şi urmarea nu reprezintă numai centrul preoţiei, ci şi esenţa oricărei experienţe autentice de credinţă. "Reflecţiile pe care le voi oferi lui Benedict al XVI-lea - explică el în acest interviu acordat în ajunul începerii exerciţiilor - nu sunt exclusiv sacerdotale, ci sunt valabile pentru toţi, deoarece creştinismul este întâlnirea fiecărui om cu Isus".

• De ce aţi ales această temă pentru exerciţiile spirituale ale papei?

M-am gândit că în întâlnirea şi urmarea lui Isus putem vedea sinteza întregului creştinism. Pe de o parte este Isus care ne cheamă. Pe de alta suntem noi cu răspunsul nostru: îl întâlnim, îl urmăm şi acest lucru devine un program pentru toată viaţa. Aşa s-a întâmplat pentru primii apostoli: Isus i-a văzut şi le-a spus să-l urmeze. În urmare sunt cuprinse ascultarea, învăţătura sa, minunile, rugăciunea. Putem spune că apostolii au făcut trei ani de seminar mare şi rectorul era Fiul lui Dumnezeu.

• Însă chemarea lui Isus nu e valabilă numai pentru preoţi.

Desigur. Şi reflecţiile pe care le voi oferi papei nu sunt exclusiv sacerdotale, ci sunt valabile pentru toţi, deoarece creştinismul este întâlnirea fiecărui om cu Isus. Fiecare poate s-o aplice sieşi în funcţie de propria vocaţie şi misiune. Şi fiecare poate să dea un răspuns diferit. Printre discipoli au fost unii care au lăsat imediat mrejele şi au început să-l urmeze. Dar au fost şi alţii care au rămas alipiţi de lucrurile materiale, au cerut timp, au voit mai întâi să se întoarcă la cei dragi pentru a-şi lua rămas bun.

• De atunci au trecut două mii de ani. Omul de astăzi mai poate să-l întâlnească pe Isus?

Dacă vrea, poate să-l întâlnească. Cu condiţia să reuşească să depăşească două mari obstacole. Primul este superficialitatea, neatenţia. Şi al doilea este frica. Ponţiu Pilat reprezintă paradigma celor cărora le este frică să întâlnească adevărul. Isus îi vorbeşte, dar lui îi este frică. Îi spune: "Eu vin ca să dau mărturie pentru adevăr". Şi Pilat întreabă: "Ce este adevărul?". Însă întrebarea lui nu este aceea a unui filozof care aşteaptă răspunsul. De fapt, pleacă fără să asculte, fără să aştepte. Fără să-şi dea seama că adevărul se află chiar în faţa lui. Şi astăzi atâtea persoane lipsesc la întâlnirea cu adevărul, pentru că le este frică de ceea ce Isus reprezintă şi de mesajul său. Nu-şi dau seama că credinţa nu este o încurcătură pentru existenţă, ci o promisiune de viaţă şi de adevăr care merge dincolo de contingent.

• Care sunt locurile în care poate avea loc această întâlnire?

Unul din locurile fundamentale - nu fizic, ci spiritual - este rugăciunea. Rugăciunea înseamnă a-i lăsa loc lui Dumnezeu. Înseamnă a face tăcere nu numai în exterior, ci mai ales în interior. Înseamnă a asculta. În meditaţiile pe care le voi propune papei vor vorbi îndeosebi despre aceasta, amintind de orele lungi de rugăciune pe care Isus le petrecea singur şi subliniind că înşişi discipolii i-au cerut: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm".

Un alt loc de întâlnire este Scriptura: Isus este Cuvântul lui Dumnezeu care devine om. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu scris. Atunci când citim Biblia şi atunci când o proclamăm în timpul liturgiei, Dumnezeu e cel care vorbeşte. Evanghelia nu este o carte prăfuită din trecut. Este glasul lui Dumnezeu astăzi.

Un al treilea loc este Biserica, trupul mistic al lui Cristos. El însuşi i-a ales primii pilaştri, a dat garanţia că este mereu cu ea şi l-a promis pe Duhul Sfânt. În meditaţii voi sublinia tocmai această dimensiune: Biserica este trupul lui Cristos care îi este cap. Şi ca atare se găseşte în liturgie, unde îl întâlneşte în mod real şi substanţial pe Isus prin împărtăşania euharistică. Şi se recunoaşte în iubire, mai ales faţă de cei bolnavi, cei bătrâni, cei refugiaţi, cei săraci. Isus poate să ne vorbească în toate aceste situaţii. Paul al VI-lea a spus că Biserica priveşte la chipul fiecărei persoane care suferă şi-l vede pe Isus. Nu aşteptăm ca Isus să ne apară, pentru că l-am văzut deja aproape.

• Dacă pentru creştin a-l întâlni pe Isus înseamnă a-l urma, ce se întâmplă atunci când această atitudine de urmare lipseşte din partea preotului?

Isus dă sens vieţii preotului. Fără el preotul nu se înţelege, nu mai are sens. Aş spune că vocaţia devine ca o farsă. De fapt, în numele cui celebrează, predică, acţionează? Sfântul Paul a spus: "Pentru mine a trăi este Cristos". Preotul este ambasador al lui Cristos. De aceea, dacă este necesar pentru orice creştin să-l urmeze pe Isus, cu atât mai mult este necesar acest lucru pentru preot. Mărturia sa este sub ochii tuturor, mai ales ai celui care nu crede. Desigur, este posibil să existe lipsuri şi în preoţi. Nu toţi preoţii au fost şi sunt sfinţi. Evanghelia însăşi nu ascunde slăbiciunile şi căderile discipolilor lui Cristos. Au fost unii care i-au cerut lui Isus să incendieze o cetate din Samaria sau unii care şi-au atribuit dreptul de a fi cei dintâi dintre toţi. Şi apoi este Iuda Iscarioteanul, care a fost cu Isus dar nu l-a iubit. Şi-a împietrit inima, a închis-o la iubire. Acest lucru demonstrează că inima umană poate să cadă, că libertatea dată nouă de Dumnezeu poate fi folosită rău. În istoria Bisericii acest lucru s-a întâmplat, din păcate, de multe ori.

• Dimensiunea penitenţială a Postului Mare poate să-l ajute pe preot să reînnoiască experienţa întâlnirii cu Cristos?

Da, începând de la gestul primirii cenuşii, care înseamnă a accepta că suntem păcătoşi. Biserica cere să ne rugăm mult în timpul Postului Mare nu numai în semn de adoraţie faţă de Dumnezeu, ci şi de căinţă pentru păcatele comise. Şi nu e suficient a primi iertare de la Dumnezeu, trebuie şi să recunoaştem că am ofensat iubirea lui Dumnezeu. Şi apoi este postul, căruia papa i-a dedicat mesajul de Postul mare. Este un gest care astăzi este luat puţin în considerare, dar care trebuie înţeles în semnificaţia corectă. Sensul său autentic este de a ne lipsi de ceva care ne place şi a împărţi bunurile cu săracii. Solidaritatea cu cel care suferă este şi un mod de a arăta autenticitatea celebrării noastre euharistice. La sfârşitul Liturghiei preotul ne spune: mergeţi şi trăiţi ceea ce a fost celebrat, ascultat, meditat şi rugat. A-l ajuta pe cel care este bătrân, singur, închis, neputincios, este un mod de a trăi Euharistia. Benedict al XVI-lea spune clar asta în Deus caritas est: Euharistia care nu se traduce în opere de caritate este fragmentată, incompletă.

• Dar mai este actuală chemarea la sobrietate pe care Papa a lansat-o în mesajul din anul acesta?

A posti înseamnă a accepta că suntem păcătoşi. Înseamnă a ne lipsi de ceva. Este şi un instrument de "antrenare" spirituală, asemenea cu cel pe care-l practică atleţii pentru a reuşi într-o disciplină sportivă. Apoi este dimensiunea mai dinamică, adică aceea de a-i ajuta pe săraci. A cheltui mai puţin şi a-i ajuta pe fraţii care au mai puţin: este stilul de viaţă recomandat de papa şi în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an. Spiritul creştin trebuie să meargă în direcţia opusă faţă de consumismul neînfrânat. A avea sertarele şi dulapurile pline - pline de lucruri care adesea nu ne folosesc sau pe care le folosim doar câteodată - este o ofensă adusă săracilor.

• Ce înseamnă pentru dumneavoastră a predica exerciţii spirituale lui Benedict al XVI-lea?

Nu este ceva neînsemnat. Vă puteţi imagina sentimentele celui care primeşte această invitaţie. Pot spune că nu mă aşteptam, dar tocmai pentru aceasta este o angajare pe care o iau foarte în serios. Mi-am spus: papa putea să găsească un teolog bun, cum de mi s-a adresat mie? Dar apoi m-am gândit: el e cel care cere, şi atunci aceasta este voinţa lui Dumnezeu. De ce să nu am simplitatea de a împărtăşi acel puţin pe care-l am? Cu acest spirit am acceptat invitaţia.

(Nicola Gori, în L'Osservatore Romano, 1 martie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu