Paul Miki şi cei 25 de însoţitori sunt primii martiri canonizaţi ai Extremului Orient.
Ei au fost răstigniţi şi străpunşi cu lancea la Nagasaki, la 5 februarie 1597.
Au murit cântând, pecetluind cu sângele lor vestirea evangheliei.
Dintre ei erau trei iezuiţi japonezi, printre care şi Paul Miki (născut în Japonia în jurul anului 1565), şase franciscani spanioli, iar toţi ceilalţi erau laici1.
Paul Miki, la care se referă textul prezent, era samurai, fiul lui Miki Handayu, conducător militar puternic şi respectat.
Au înflorit cireşii la Nagasaki.
Flori de culoarea aurorei urcă nestăvilit, dinspre Okinawa spre Nagasaki, fiindcă primăvara vine întâi în sud, la Okinawa. Cu pasul lor mărunt, delicat şi efemer, dar neînfrânt, urcă asemeni mareei... şi primăverii.
Neabătuţi, asemeni mareei şi primăverii şi florilor de cireş, cei 26 coborau de la Kyoto spre Nagasaki înfruntând zăpada, chinul drumului, torturile, ocara localnicilor asmuţiţi de gărzi asupra lor. Un drum de o mie de kilometri, în zdrenţe şi desculţi, prin zăpadă. Erau marcaţi cu semnul morţii - înainte de plecare li se tăiase urechea stângă, aşa că, privindu-i, oricine ştia că ei, cei 26, erau morţi deja. Morţi lipsiţi de onoare. Şi albă, nesfârşită, zăpada purta deja doliu pentru ei2. Se spune că, într-o străfulgerare, în clipa morţii, revezi întreaga viaţă. Aveau mult de mers până la Nagasaki. Îşi puteau aminti.
El era primul în coloană. Era samurai şi, chiar căzut în moarte, aşa ca orice condamnat, codul onoarei îi acorda privilegii: să deschidă drum prin zăpadă, să fie ultimul care mănâncă, ultimul căruia i se dă ceai, ultimul căruia i se îngăduie să adoarmă. Gărzile îl priveau pe furiş şi frica îi făcea să fie şi mai cruzi cu el - parcă s-ar fi aşteptat mereu să-i vadă sabia fulgerând... se spune că sabia samuraiului o vezi doar când se ridică... Sabia... sufletul samuraiului... Ei da, avea cinci ani când, îmbrăcat cu toate accesoriile costumului de samurai, primise sabia adevărată în locul aceleia de jucărie şi de atunci nu mai ieşise din casa părinţilor fără însemnele rangului său - chiar dacă la început nu era decât un pumnal din lemn aurit, apoi o sabie de oţel, dar neascuţită, apoi la 15 ani urma să primească cele două săbii de care nu avea să se mai despartă niciodată - daito şi shoto. Dar niciodată nu trebuiau să se înalţe în aer fără chibzuinţă: onoarea mai presus de toate - dar onoarea înseamnă sinceritate, fidelitate, dreptate, curaj, îndrăzneală şi rezistenţă, politeţe, bunătate, milă, stăpânire de sine... şi răbdare. Chiar şi slujitorii ştiau: "Să suporţi ceea ce nu crezi că poţi suporta, iată ce înseamnă cu adevărat «a suporta»". Samuraiul trebuie să-şi aleagă stăpânul şi să-i fie fidel toată viaţa. Şi să ştie să suporte orice de la el, orice pentru el. Iar el alesese. Prin doliul îngheţat al zăpezii, mergea acum către stăpânul său. În februarie, la Nagasaki avea să fie primăvară - îşi spuse.
Intrăm în primăvară, aşa cum am intra în Ierusalimul cel de Sus.
Da, în primăvara Învierii, spre care ne îndreptăm cu toţii.
Surâse gândului3: "Calea de străbătut este calea Cerului şi a Pământului; Cerul mă iubeşte şi-i iubeşte pe toţi ceilalţi cu aceeaşi iubire". Aşa să faci şi tu - i se spusese când primise sabia de samurai: "Cu iubirea cu care te iubeşti, iubeşte-i şi pe ceilalţi. Să nu-ţi pui încrederea în om, ci în cer. Nu judeca şi nu condamna pe nimeni, dă-i fiecăruia ceea ce i se cuvine de drept". La care el adăugase: iubirea învinge dreptatea. Iar "onoarea pe care o acordă oamenii, nu înseamnă cu adevărat onoare. Sentimentul onoarei se află în lăuntrul fiecăruia, iar Dumnezeu poate înjosi pe cel înnobilat de oameni şi să-l înalţe pe cel înjosit", îşi spuse gândindu-se la cei trei copii -Thomas Kozaki şi Anthony Deynan aveau treisprezece ani, Louis Ibaraki, 12 ani... şi la tâmplarul care se alăturase şirului de condamnaţi ca să fie ucis şi el pentru Isus. Ştiau cu toţii ceea ce el le spusese de atâtea ori: "Nu există altă cale de mântuire decât a creştinilor". Îl iertase demult pe împărat şi pe toţi cei care aveau să se facă vinovaţi de moartea lor. Va muri şi-şi va închina jertfa dorind să-i vadă botezaţi pentru propria lor mântuire. O spusese de multe ori, o va spune mâine şi întotdeauna. O va spune pe cruce şi de la înălţimea crucii.
Mâine.
Mâine aveau să fie la Nagasaki.
"Fie ca Domnul să aibă milă de toţi, iar sângele meu să cadă ca o ploaie rodnică şi binefăcătoare asupra tuturor oamenilor". Au fost ultimele lui cuvinte, pe cruce - şi înainte de a fi ucis, îşi plecă privirea spre pământ ca apoi s-o înalţe la cer - iar jos, la picioarele crucii, un lăstar firav de cireş înflorise acolo.
Pentru prima oara.
Fiindcă venea primăvara.
Primăvara Învierii.
Trupurile au fost lăsate din porunca lui Toyotomi Hideyoshi până anul viitor, în 1598, pe crucile unde fuseseră martirizaţi. Abia atunci li s-a permis unor trimişi din Filipine să adune rămăşiţele lor.
Creştinii au plantat câte un copac în gropile rămase după cruci, iar în centru au înălţat o cruce.
Timp de patru secole, s-a crezut că, urmând porunca lui Toyotomi Hideyoshi şi a succesorilor săi, creştinismul dispăruse din Japonia. Cei bănuiţi a fi creştini erau ucişi, iar simpatizanţii, ca să-şi dovedească apartenenţa la religiile tradiţionale ale Japoniei, erau puşi să calce în picioare o fumi-e4 - fie un crucifix, fie imaginea Sfintei Fecioare sau a unui sfânt creştin. Iar această ceremonie specială de loialitate s-a desfăşurat la Nagasaki în fiecare an, între 1629 şi 1857. De aceea, în 1860, când misionarilor li s-a permis să intre în Japonia, n-au mai găsit creştini. După ce s-au stabilit acolo, au fost însă contactaţi de un localnic care i-a întrebat în ascuns dacă ei cred în Isus Cristos că este Fiul lui Dumnezeu, în Fecioara Maria şi că în sfânta ostie se află trupul lui Isus. Când răspunsul a fost cel aşteptat, mii de creştini s-au alăturat misionarilor. Păstraseră vie credinţa peste trei sute de ani- fără cărţi, fără preoţi, fără biserici - făcând din inima lor şi carte şi preot şi biserică, fiindcă acolo sălăşluia Isus, iar ei fuseseră botezaţi în sângele martirilor.
În iunie 1962, comemorând 100 de ani de la canonizarea celor 26, pe dealul Nishizaka s-a înălţat muzeul şi monumentul martirilor creştinismului, a cărui temă este "Calea spre Nagasaki", simbolizând drumul şi spiritul creştin al celor 26. În anul 1981, papa Ioan Paul al II-lea a vizitat situl şi l-a numit "Dealul Învierii".
Acolo, în mijlocul altarului martirilor, este sculptată o floare de cireş.
Fiindcă la Nagasaki cireşul înfloreşte la 5 februarie, ziua în care au fost răstigniţi cei 26.
Şi pentru că, delicată şi efemeră, acea floare e de neînfrânt. Asemenea vieţii.
E floarea primăverii - a primăverii Învierii.
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Doi samurai: Paul Miki şi Paul Ibaraki, doi medici, un farmacist, un preot păgân convertit la creştinism, un făuritor de săbii, un tâmplar etc.
2 În Japonia, doliul este marcat de culoarea albă.
3 Citatele din text sunt din Inazo Nitobe, Le Bushido, L'Âme du Japon ("Bushi-do" = "Calea Samuraiului"), Ed. Payot, Paris, 1927, p. 122 et pass.
4 În traducere: "imagine de călcat în picioare". Ceremonia la care se face referire în text se numea "e-fumi".
