S-a întrupat Cuvântul, Regele s-a născut! Şi chiar a doua zi s-a născut pentru cer primul din oastea nesfârşită a soldaţilor lui Isus: Ştefan, diaconul. "Rosteşte-mi numele şi voi trăi" 1 - spunea un vechi text iniţiatic. Piramidele înfruntă timpul, dar numele aceluia care implora astfel urmaşii s-a pierdut. Nici istoria creştinismului nu poate păstra numele tuturor celor care s-au jertfit pentru credinţă şi nici istoria personală nu merge atât de departe întru amintirea strămoşilor noştri. Numai că, rostind numele Lui Isus, îi facem să trăiască în noi şi pentru noi pe cei care deja trăiesc de-a pururi în Cristos.
La Roma, în Nomentano (nu întâmplător e al V-lea cartier al oraşului2), pe strada Giovanni Battista de Rossi se înalţă biserica "Madonei Preasfântului Sacrament şi a Sfinţilor Martiri Canadieni". Aparent, un bloc cenuşiu asemănător celor din jur, cum mai mult sau mai puţin cenuşie este viaţa zilnică a oricărui oraş. Opt coloane încastrate în faţadă (câte patru de fiecare parte) străjuiesc intrarea şi par să se continue în cerul cenuşiu. Nu sprijină nimic. Sau sprijină totul. Sunt imaginea celor opt misionari iezuiţi (şase preoţi, doi coadiutori) care au fost martirizaţi de amerindieni în nordul Americii între 1642-1649. Curajul de care au dat dovadă în faţa torturilor de o inimaginabilă cruzime i-a făcut pe indieni să le devoreze inima în semn de respect: "Fie ca puţinul sânge pe care-l vărs pe acest pământ să fie chezăşia a ceea ce vreau să-i dăruiesc Domnului, din adâncul inimii şi al sufletului meu" scria pr. Isaac Jogues, SJ, înainte de a pleca în acea misiune3. Iar cele opt coloane încadrează trei mozaicuri de o rară expresivitate, realizate de Marko Rupnik, SJ: în centru, Maria în atitudinea deisis4 spre Fiul care frânge pâinea la pieptul străpuns, arătând astfel despre ce fel de pâine e vorba: propriul trup; între mama sfântă şi Fiu, dincolo de masa de jertfă euharistică, discipolii din Emaus: mâna preotului se continuă cu mâna lui Isus în gestul frângerii pâinii. Braţele celuilalt discipol ţin şi sunt acoperite de o năframă albă, simbolul respectului în desăvârşită puritate pentru prezenţa care se află în acea pâine. Între naştere şi moarte, între Crăciun şi Paşti, se înscrie misterul întrupării şi mântuirii, datul istoric dar şi viaţa fiecăruia dintre noi. Fiindcă recunoaşterea lui Isus la frângerea pâinii şi primirea sa în sfânta ostie duce la concrucificare şi la slava crucii (Rom 6,4-6) - teme prezentate în celelalte două mozaicuri.
Suntem obişnuiţi să vorbim despre eroism pe câmpul de luptă. Şi cunoaştem numele eroilor, sau istoria ni-l aminteşte (uneori). Alteori vorbim despre eroismul şi abnegaţia profesiei. Dar mult mai rar vorbim despre eroismul spiritual, unde lupta e mult mai cruntă, fiindcă implică întotdeauna persoana în totalitate, ego-ul, sinele profund interior - şi uneori pe cei din jur. Şi aproape niciodată nu recunoaştem eroismul acolo unde îl întâlnim mereu: în cenuşiul cotidian, în omul de lângă noi. "Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia din cei mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut" - dar braţul nostru nu se prelungeşte cu al lui Isus aflat în suferinţă, fiindcă nu suntem dispuşi să recunoaştem nici suferinţa aproapelui, nici pe Isus aflat în aproapele. Suferinţa ne deranjează fiindcă există şi vrem să dispară. Dar nu ajutând suferindul, ci distrugându-l. Avortul (mai mult sau mai puţin "terapeutic", diagnosticul genetic in utero şi eliminarea produsului de concepţie nedorit), eutanasia şi, mai recent, experimentele pe embrioni umani, tehnicile de reproducere asistată, experimentele clinice pe subiecţi umani "voluntari" etc. sunt faţa diavolului în actualitate. Şi justificări există - după cum şi inteligenţa diavolului există. Nu ne-am întrebat niciodată însă "De ce ne deranjează totuşi suferinţa?", iar explicaţiile mai mult sau mai puţin contabile aflate la îndemâna oricui nu sunt decât fardul gros care ascunde paloarea fricii - frica de judecătorul nostru de fiecare clipă: propria conştiinţă. Nu am făcut nimic să-l ajutăm pe celălalt, cerem însă ajutor şi milă şi îndurare de la cel care a pus în pieptul nostru şi mila, şi îndurarea, şi posibilitatea de a-l ajuta pe aproapele. Liberul arbitru însă - ne aparţine. "Du-te şi spune-i doamnei mele că de şi-ar pune sulimanul gros cât degetul, tot aici o să ajungă" - spunea Hamlet către craniul lui Yorrick, măscăriciul regelui. Tot aici - în moarte. Şi mereu, în faţa propriei conştiinţe.
Propria conştiinţă şi iubirea nesfârşită pentru cel nesfârşit în iubire au făcut-o pe Chiara Luce Badano5, la numai 19 ani, să ofere lui Isus singurul lucru care-i mai rămăsese după o luptă de doi ani cu moartea: propriile dureri. A refuzat morfina, fiindcă îi altera starea de conştiinţă şi atenua durerile - or, ce alt dar îi mai putea face mirelui său?! Şi a continuat să se roage, abandonându-se cu totul în iubirea şi lumina lui Dumnezeu. Ca şi sfânta Tereza de Lisieux, care spunea: "Evanghelia este sprijinul meu principal în rugăciune şi găsesc într-însă tot ceea ce este necesar bietului meu suflet... cât de fericită pot fi să mă văd atât de imperfectă şi să am atâta nevoie de îndurarea lui Dumnezeu în momentul morţii mele..." Să fie oare încrederea şi iubirea doar chipul tinereţii? O bătrână paralizată, singură în casă şi cu mintea şovăielnică îi spunea preotului care o privea cu milă: "Astăzi am recitat de 14 ori rozariul şi mă rog în continuare pentru toţi". Da, e adevărat, iubirea şi încrederea sunt numai chipul tinereţii fiindcă în sufletul care-l primeşte pe Isus, totul este tinereţe şi lumină şi încredere. Un preot (nu avea decât 30 de ani!), paralizat de la gât în jos în urma unei tumori cerebrale, continua să se roage, cu chipul senin şi pur - nu pentru sănătate, ci să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ şi în el însuşi. Un tânăr seminarist s-a născut pentru cer puţin după Crăciunul anului 2006, după ani de zile de luptă chinuitoare cu leucemia: s-a stins purtând pe buze cuvintele care apar de 365 de ori în Biblie, o data pentru fiecare dintre zilele anului: "Nu vă temeţi,... nu vă temeţi...", mai încet, apoi mai tare şi tot mai tare - ca să se facă înţeles de toţi câţi eram în jurul lui.
"Nu vă temeţi" sunt cuvintele tuturor celor care înfrunta zilnic moartea prin boli, prin frig, prin foame, prin sărăcia de care nu sunt ei vinovaţi, prin nepăsarea şi prin dispreţul celor din jur. Eroii neştiuţi pe lângă care trecem. Şi nu-i vedem, fiindcă "ne deranjează". Ne deranjează din preocupările febrile pentru întâlniri, mese festive, noutăţile garderobei şi bârfele de rigoare şoptite pe la colţuri sau clamate în mass-media, ne deranjează din graba cumpărăturilor, din goana după bani şi poziţie socială şi întâietate. Ne deranjează.
Dar toate motivările din lume, toată goana şi agoniseala, toate premiile posibile şi satisfacţia poziţiei sociale nu ne pot ascunde de privirea lor. O simţim, când trecem pe lângă ei. Şi o vedem aici, în mozaicul martirilor. Nu e dojană în acei ochi. E îndurare şi rugă pentru cei orbi şi orbiţi de propriul eu, e concentrare şi hotărâre, e îndurare şi milă. Şi iertare. Dar mai ales, e iubirea. Mâinile străpunse frâng pâinea pentru noi toţi. Iar năframa albă se îndreaptă în acelaşi gest spre mâna lui Isus şi spre pieptul preotului, oricând gata să fie el însuşi pâinea de jertfă.
*
Timpul martirilor a început a doua zi după naşterea Mântuitorului. Nu le mai ştim numele, doar stelele cerului îi ştiu şi-i pot număra, fiindcă îi văd pentru totdeauna, acolo unde sunt, pe tot cuprinsul pământului.
... Şi totuşi: 1981, 1983, 1987 - trei tentative de asasinat asupra papei Ioan Paul al II-lea (1981: "aproape" de a fi reuşit: Mehmet Ali Agca; celelalte două, descoperite şi dejucate înainte)6.
Şi vă mai amintiţi? 2008, 26 octombrie, 28 octombrie: doi preoţi iezuiţi ucişi în centrul Moscovei: se numeau Victor Betancourt şi Otto Messmer.
*
Din mozaicul martirilor canadieni, ochii lui Isus ne privesc.
Şi sunt vii!
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 "Textele sarcofagelor", Egiptul antic.
2 Cifra cinci este asociată în creştinism Fecioarei Maria, iar în religiile extrem orientale, lui Dumnezeu.
3 William W. Bangert, SJ, Istoria iezuiţilor (trad. pr. Marius Taloş, SJ), Ed. "Ars Longa", 2001, p. 355-356.
4 Deisis = atitudinea de rugăciune; termenul se referă la rugăciunea şi atitudinea "de recomandare" în rugăciunea efectuată pentru ceilalţi, specifică Fecioarei Maria şi lui Ioan Botezătorul.
5 Declarată venerabilă la 3 iulie 2008 pentru eroismul de care a dat dovadă în practicarea virtuţilor creştine.
6 Catholic World News, Mail Online, 19 februarie 2009, Anna Machowska.
