"Iubirea mi-a explicat totul, totul şi-a găsit răspuns în iubire. Prin urmare, iubesc această iubire, oriunde s-ar afla" (Cântecul Dumnezeului Ascuns, 5, de sfântul Ioan Paul al II-lea)
Ce înseamnă preotul pentru un laic este uşor de spus, dar dificil de înţeles cu inima. Mintea poate pricepe măreţia jertfei, puterea regească şi lumina profeţiei. Inima însă, ca să cuprindă întreaga iubire a dăruirii sale, are nevoie să ardă "fără să se consume" în focul Duhului Sfânt.
Ce înseamnă pentru un preot a fi preot, ne dezvăluie sfântul Ioan Paul al II-lea, om al rugăciunii, apostol al iubirii milostive: "Cel care este hirotonit se prosternează complet, cu fruntea la pământ, arătând astfel că îşi asumă complet şi de bunăvoie însărcinarea încredinţată. Acest ritual mi-a marcat adânc viaţa. După ani de zile, în bazilica «Sfântul Petru» (chiar la deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican II), întorcându-mă cu gândul la momentul hirotonirii, am scris un poem: «Petru, eşti pământ pentru ca alţii să poată merge peste tine... fără să ştii încotro se duc, tu le susţii paşii... Vrei să le slujeşti picioarele care trec peste tine, aşa cum stânca slujeşte copitele turmei. Stânca este pardoseala unui templu gigantic, crucea unei păşuni»*. Când scriam aceste cuvinte, mă gândeam la Petru şi la tot ce înseamnă slujirea preoţească, urmărind să înţeleg semnificaţia adâncă a prosternării liturgice. Întins la pământ în formă de cruce înainte de hirotonire, acceptând în propria existenţă, la fel ca şi Petru, crucea lui Cristos şi devenind, împreună cu apostolul, pământul pe care să calce fraţii şi surorile noastre, afli semnificaţia cea mai înaltă a întregii spiritualităţi sacerdotale".
Ce înseamnă pentru omenire tinerii şi, în special, tinerii preoţi, ne spune Sfântul Părinte Francisc: "Tinerii sunt fereastra prin care viitorul intră în lume".
Un viitor de răbdare şi de iertare, un viitor de credinţă, de speranţă şi de iubire.
Pentru că, prin fereastra aceasta, intră Lumina lui Dumnezeu.
Dr. Ecaterina Hanganu
Notă
* În Japonia shogunatului Tokugawa, în secolul al XVII-lea, în timpul persecuţiei crunte a creştinilor, se organiza anual (începând de la 4 ianuarie) "ritualul călcărilor icoanei"(numit e-fumi), ca expresie a apostaziei - ritual îndeplinit de toate familiile, indiferent dacă fuseseră sau nu creştine. Celebrul roman "Tăcere", de Shusaki Endo (apărut în 1966), relatând viaţa comunităţilor creştine clandestine din ţară, torturile şi martiriul acestora, prezintă viaţa preotului Sebastião Rodrigues, trimis să cerceteze situaţia mentorului său, pr. Cristóvão Ferreira. Trădat autorităţilor, supus torturilor şi ameninţat cu uciderea în chinuri groaznice - nu a lui, ci a creştinilor care fuseseră prinşi odată cu el, este silit să se dezică de credinţă pentru a-i salva pe ceilalţi, călcând icoana. "Simţi o durere ascuţită şi grea. Nu era un lucru de formă. Avea să calce în picioare lucrul pe care îl considerase cel mai frumos în viaţă, pe care îl crezuse cel mai pur, spre care se îndreptau toate idealurile şi visurile oamenilor. Cum îl durea piciorul! Însă atunci, Cristosul de bronz îi şopti preotului: «Poţi să calci! Poţi să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poţi să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni şi mi-am dus crucea ca să împărtăşesc durerea voastră!»". Shusaku Endo, Tăcere. Trad. Florentina Toma. Ed. "Polirom", Iaşi, 2008, ISBN 978-973-46-1109-6, pag. 292. Asemenea icoane, numite fumi-e, se păstrează şi astăzi. Ritualul s-a menţinut din 1625 până în 1858. Dar, in ciuda tuturor persecuţiilor, creştinismul a dăinuit în Japonia. Dumnezeu este prezent întotdeauna, chiar şi în tăcere.
