Pia Luciani: "Va fi fericit, dar pentru mine rămâne mereu unchiul Albino"
De Salvatore Cernuzio
"Suntem bucuroşi. Este cu adevărat o onoare". Este concisă Pia Luciani, nepoată a lui Albino Luciani, trecut în istorie ca Ioan Paul I, comentând decretul Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor care proclamă "trăirea eroică a virtuţilor" din partea unchiului. După aceea, la întrebarea despre ce a reprezentat această ilustră rudă pentru ea, prima fiică a iubitului frate Edoardo, şi pentru familia sa, face o pauză de tăcere şi se lasă dusă la nenumărate amintiri. "A fost un al doilea tată", spune ea. Şi ceea ce oamenii au văzut pe tronul lui Petru pentru numai 33 de zile era aceeaşi figură care-i vizita pe cei doisprezece nepoţi, pe care nu-i "învăţa niciodată la catedră", ci prezenta istorii, poveşti sau chiar glume din care să scoată o morală îndemnându-i mereu să fie "eutrapelici".
Scuzaţi-mă, ce înseamnă?
Asta ne întrebam şi noi... Este un cuvânt grec, înseamnă a arăta veselie altora, a găsi partea bucuroasă şi chiar jucăuşă în toate lucrurile, pentru că ne spunea: "Când lucrurile merg rău, niciodată nu merg rău de tot. Există mereu o soluţie". El a studiat mult greaca şi uneori îi "scăpau" aceste cuvinte, chiar dacă în general se străduia să fie cât mai simplu posibil în aşa fel încât să ajungă la toţi.
Chiar prea simplu, cum a criticat o anumită presă a epocii...
Să nu vorbim despre asta. El se îngrijea foarte mult de fiecare frază, de fiecare cuvânt din discursurile sale şi din scrierile sale. Odată am rămas să dorm la el când încă mai era patriarh de Veneţia şi l-am găsit dimineaţa foarte devreme - a fost mereu un stahanovist al muncii - în capelă. Avea o foaie în mână. Mi-a spus: "De rugat m-am rugat, acum încerc să termin discursul pentru mâine. Mi-e frică să nu fie destul de simplu". Am cerut să-l citesc şi am comentat: "Unchiule, este foarte comprehensibil". "Dar tu ai o licenţă în litere, nu pot să am încredere în tine", mi-a răspuns. El voia să ajungă la toţi şi acest efort al simplităţii l-a costat scump. Încă îmi amintesc de acele articole în care se spunea că Biserica a căzut în jos, cardinalii au ales un paroh de la ţară, un ţăran, semianalfabet... M-am gândit: sărmanul unchi, uite cum îl tratează! El care a studiat şi care ar folosi cuvinte ca "eutrapelia".
Acele critici pe când era în viaţă au cedat după aceea pasul filonului de literatură noir dezlănţuit imediat după moartea sa neprevăzută.
Este o ruşine, oameni care au speculat pentru a câştiga bani. Printre ziare şi cărţi au vândut de toate. Din fericire acum cartea foarte bună a vice-postulatoarei Stefania Falasca, după o muncă făcut timp de mulţi ani, aruncă scânteieri de lumină şi de adevăr asupra întregii situaţii. Desigur, vor mai exista neînduplecaţi care nu-l vor accepta. Şi acum circulă voci care toate sunt supoziţii în care unchiul nu este deloc implicat. Aşa cum nu este deloc implicat în răul care transpare din anumite fiction dedicate lui unde se vorbeşte despre secretarul de stat, Jean Villot, ca acela care a pus la cale moartea sa. În schimb erau foarte legaţi între ei. După alegere, Villot a prezentat demisia şi unchiul l-a chemat spunând: "Eminenţă, nu vă face plăcere să lucraţi cu noul papă?". "Cred că noul papă are dreptul să-şi aleagă colaboratorii. Şi după aceea eu sunt bătrân şi aş vrea să-mi termin zilele într-o abaţie în Franţa". "Aşadar, Eminenţă, vă rog să binevoiţi să rămâneţi până când voi găsi pe cineva să vă înlocuiască la înălţimea dumneavoastră". Îmi amintesc şi că, după moartea sa, Villot a cerut să cumpere o maşină veche cu care obişnuia să se plimbe prin Grădinile Vaticane cu papa pentru a vorbi despre lucruri rezervate. După cum vedeţi, realitatea a fost adesea răsturnată.
În schimb care era raportul dintre Luciani şi fratele, adică tatăl dumneavoastră?
Erau fraţi dar şi prieteni. Două caractere diferite care se compensau unul cu altul. Tata fusese în război, era mai dur, dar amândoi se caracterizau prin bunătate sufletească şi prin generozitate. Tatăl meu s-a dedicat politicii, nu pentru a "face politichie" ci pentru a face bine oamenilor. Şi cel care l-a convins a fost fratele său Albino care-i spunea: "Avem îndatoriri şi responsabilităţi faţă de oameni".
Voi rudele aţi rămas pe margine în aceşti ani atât cât priveşte o dezminţire a diferitelor ipoteze ale morţii cât şi procesul de beatificare. De ce?
A fost o alegere. Nu voiam să ne băgăm nasul în lucruri care păreau că nu ne revin. N-am făcut niciodată presiune nici asupra procesului pentru că nu era corect să facem asta, chiar dacă iniţial faptul de a nu fi adoptat o "cale preferenţială" ca pentru Wojtyła ne-a întristat un pic. În sensul că această încetineală ni se părea o lipsă de încredere faţă de unchi. În schimb a fost pozitiv.
În ce sens?
Anii de studiu şi aprofundare au construit imaginea corectă a lui Albino Luciani şi nu acea interpretare despre un sărman care a murit sub povara responsabilităţilor şi aşa mai departe. Unchiul meu era de factură foarte diferită: era un om cu mare cultură, cu mari speranţe şi mare iubire faţă de Biserică şi faţă de alţii. Încerca să trăiască după Evanghelie şi în sărăcie. Mai ales în sărăcie. Vă povestesc un lucru...
Vă rog
Când mergeam la Veneţia, sora Celestina, una dintre colaboratoare, îmi spunea: "Domnişoara Pia, spuneţi-i unchiului să cumpere ciorapi noi, m-am săturat să le cos găurile". "Dar de ce nu-i spuneţi dumneavoastră?". "Am încercat deja şi ştiţi ce mi-a răspuns? Dar, nu, sora Celestina, dumneavoastră sunteţi aşa de pricepută încât sunt sigur că aţi reuşi să coaseţi şi aceste găuri. Hai că mai economisim nişte bani şi îi dăm săracilor". Aşa era. Şi ca papă. dacă avea ceva, dădea altora, era bun cu toţi. Şi simpatic, ştiţi? Crea veselie. Eu îl am mereu aici în faţa mea.
Acum veţi putea să-l rugaţi ca fericit...
Fac asta deja de mult timp. Oricum pentru mine rămâne mereu unchiul Albino. Fiind nepoata cea mai mare - am 71 de ani, sunt bătrânică - am avut ocazia să-l cunosc mai mult timp. Îmi repeta mereu că eram "conducător alpinist" şi că dacă mă voi comporta bine, toţi ceilalţi fraţi şi surori mă vor urma. Chiar şi atunci când ajungeam la Roma, mergeam adesea să-l vizitez. Ultima dată a fost cu zece zile înainte de moarte; mi-a spus: "N-am loc în agendă, însă aş vrea să te văd. Dacă nu te deranjează că în timp ce mănânc eu lucrez, te-aş invita la prânz". Am mers acolo, l-am găsit senin, înconjurat de colaboratori. Mi-a spus că are mult de lucru şi că un singur lucru dorea să-l rezolve: să delege cât mai mult posibil diferitele activităţi de conducere aşa încât să aibă mai mult spaţiu pentru a se dedica apostolatului, pastoraţiei.
În schimb, după nici două săptămâni, a murit...
Imaginaţi-vă cu ce inimă am primit acea ştire. Singura care l-a văzut pe patul de moarte a fost verişoara mea Lina care era la Roma. Eu am fost prima rudă care a fost anunţată. Mi-au spus că a murit cu nişte foi în mână. Imediat oamenii au început să spună: cine ştie ce era scris pe acele foi! Erau foi de lucru, ştiam asta, el era un stahanovist: se trezea în zori pentru a se ruga şi apoi începea lucrul. Dormea maxim un sfert de oră după-amiază, apoi seara la 20.00 adresa "noapte bună", dar lua mereu cu el ceva de citit sau de semnat. De la Veneţia, nereuşind să facă asta la timp, a spus să i se trimită cărţile foarte multe şi alte documente; secretarul său, părintele Mario Senigaglia mi-a spus odată: "Unchiul dumneavoastră deja planificase tot pontificatul său".
Şi ce tip de pontificat avea să fie?
Mie nu-mi place să mă gândesc oare ce s-ar fi întâmplat. Cu siguranţă a murit foarte repede, dar în mod evident Providenţei îi erau suficiente acele 33 de zile. Eu cred asta, m-a învăţat el. Gândiţi-vă că înainte cu doi ani, după o călătorie în Brazilia s-a întors cu un cheag de sânge în vena ochiului şi povestea răzând că medicul i-a spus că, dacă acest cheag de sânge s-ar fi oprit în altă parte, ar fi murit. "Unchiule, dar de ce râzi?". "Pentru că aceasta este providenţa lui Dumnezeu". De fapt, putea să moară deja cu doi ani înainte şi nu s-a întâmplat. Avea o misiune de îndeplinit şi, chiar dacă numai într-o lună, cred că a îndeplinit-o bine. Demonstrează asta faptul că şi astăzi sunt oameni care vorbesc despre el, că îl amintesc, că sunt tineri cărora le este sete să-l cunoască aşa cum observ pe Facebook şi Twitter unde îmi scriu foarte mulţi.
(După Vatican Insider, 9 noiembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
