Mărturia lui Ioan Paul I în amintirea nepoatei Pia
A sta "jos, jos" şi a iubi persoanele
de Debora Donnini
"Noi l-am considerat mereu un sfânt deja când era viu şi acum când este recunoscut fericit este pentru noi o mare satisfacţie". Prin cuvinte vibrante de emoţie şi afect, nepoata lui Ioan Paul I, Pia Luciani, reacţionează la vestea că papa a autorizat Congregaţia Cauzelor Sfinţilor să promulge decretul care recunoaşte o minune atribuită mijlocirii pontifului.
Pia Luciani este prima dintre cei 12 copii ai lui Edoardo, fratele lui Albino Luciani. De multe ori l-a vizitat pe unchi în diferitele locuri unde a fost chemat în slujba Bisericii.
Cine a fost unchiul pentru dumneavoastră?
Pentru mine a fost un al doilea tată. El şi tatăl meu erau complet diferiţi. tata era bun pentru anumite lucruri, unchiul era bun pentru altele: unchiul avea mai mult răbdare să asculte. La el recurgeam când aveam nevoie de un cuvânt bun. Când, eventual, ne-am certat cu tata, el era mereu punctul de referinţă. Şi pentru vreun sfat când trebuia să luăm decizii, îl întrebam pe el.
Albino Luciani a fost un om cu credinţă profundă: ce moştenire v-a lăsat vouă, nepoţilor, "Papa zâmbetului"?
Era mereu zâmbitor, chiar şi atunci când avea preocupări, ne încuraja şi atunci când aveam dificultăţi. Ne asculta, ne dădea sfaturi şi apoi ne stimula să avem răbdare, să înfruntăm lucrurile şi să credem în asistenţa Domnului. Aşadar, cu el era foarte frumos de vorbit şi de a ne destăinui. Eu mergeam des să-l vizitez. Spunea că trebuie să avem răbdare şi să ne comportăm bine, nu numai pentru noi înşine în faţa Domnului, ci şi pentru a da exemplu bun altora.
Dumneavoastră l-aţi vizitat pe unchiul în anii în care era patriarh de Veneţia şi apoi şi ca papă, la Roma?
Am frecventat universitatea Lumsa şi, după aceea, în fiecare an universitatea oferea cursuri de actualizare pentru profesori - eu predam la şcoala medie - deci mergeam mereu la Roma pentru aceste motive. Şi în acel an am mers acolo pentru curs şi cu acea ocazie am mers să-l vizitez şi pe unchiul. Am luat masa împreună, am vorbit... A fost ultima dată când l-am văzut. Când era patriarh de Veneţia, mergeam des, dar am început să-l vizitez şi când era la Vittorio Veneto. El era o persoană, în afară de a fi fidel faţă de Domnul, de mare caritate şi iubire faţă de alţii. Odată când am fost să-l vizitez la Veneţia, sora mi-a cerut să-i spun unchiului să o lase să cumpere ciorapi pentru el: "Are toţi ciorapii rupţi", a spus ea. Eu i-am răspuns: "Cereţi-i dumneavoastră care sunteţi aici...". Sora mi-a spus că a încercat însă el i-a spus: "Soră, dumneavoastră sunteţi aşa de pricepută cu acul, găsiţi modul de a-i repara încă o dată şi apoi cu aceşti bani noi facem mulţumit vreun sărăcuţ. Când chiar nu vor mai merge, vedem atunci ce se poate face".
A avut deci multă atenţie faţă de săraci. El a fost şi în Africa...
Avea raporturi cu oameni din aproape toată lumea. Pot să vă spun asta pentru că eu făceam colecţie de timbre şi el îmi punea deoparte plicuri cu timbru. Unele vin din Australia, altele vin din Africa, altele din America Latină. Un venea din Polonia, de la secretariatul celui care va deveni apoi, după el, papă. Aşadar, el avea deja multe raporturi. Avea o vedere foarte amplă şi cunoştea situaţii practic din toată lumea. Era foarte interesat şi încerca să-i sfătuiască şi pe preoţii săi: dacă era nevoie în Africa, dacă voia cineva să meargă acolo...
A fost puternică pentru el şi experienţa Conciliului al II-lea din Vatican...
A fost o experienţă foarte frumoasă pentru el. Cu adevărat s-a simţit bine în mijlocul acestor oameni, şi pentru că el avea multe curiozităţi, dorea să lărgească toate cunoştinţele sale. Aşadar, dacă găsea pe cineva care era disponibil chiar să vorbească, să exprime propriile experienţe, să le povestească, eventual el îi spunea: înainte de a merge acasă, vino, te duc la fratele meu, vino, te duc în dieceza mea pentru a-ţi arăta ţara mea şi a te face cunoscut în dieceză.
Cuvântul "Humilitas" se află pe stema sa. Umilinţă: un cuvânt central în viaţa unchiului dumneavoastră?
El spunea că trebuie să stăm "jos, jos", pentru că fiecare dintre noi are limitele sale şi defectele sale - pe care trebuie să încercăm să le eliminăm, desigur - însă şi faţă de ceilalţi nu trebuie să credem că suntem superiori. Cu toate că avea o cultură foarte mare, cu toate că avea calităţi enorme, era mereu "într-un colţ". Odată l-am însoţit la o întâlnire. La un moment dat o persoană a spus: "Nu înţeleg, patriarhul de Veneţia nu este, încă n-a venit, de obicei este punctual...". După aceea au descoperit că era în spatele sălii. Credeau că vine într-o maşină cu multă pompă, în schimb era într-un colţ, spunea Rozariul aşteptând ca să înceapă adunarea.
Cum aţi trăit moartea sa, după numai 33 de zile de pontificat?
Îl îndrăgeam foarte mult şi prin urmare pentru mine a fost o mare suferinţă. Am fost prima care a fost anunţată pentru că tatăl meu, care pe atunci era preşedinte al Camerei de Comerţ din Belluno, era în Australia. Din fericire, înainte de a merge în Australia a trecut pe la Roma ca să-l salute pe fratele său. Nefiind el şi fiind eu fiica mai mare, mi-a fost comunicată mie vestea despre moartea unchiului. Şi a fost tocmai o lovitură foarte mare pentru toţi.
Care este după dumneavoastră moştenirea, cuvântul, pe care Papa Luciani îl spune astăzi Bisericii?
El ar spune că trebuie să punem angajare cea mai mare care se poate şi apoi restul să-l lăsăm pe Domnul să facă. Chiar şi atunci când aveam vreo problemă el spunea: "Comportaţi-vă aşa, chiar dacă ceilalţi nu sunt mereu corecţi cu voi, încercaţi să fiţi corecţi voi, încercaţi să iubiţi persoanele".
(După L'Osservatore Romano, 13 octombrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
