În ziua de vineri, 4 februarie, Domnul l-a chemat la sine pe PS Gennaro Franceschetti, arhiepiscop de Fermo, un vechi prieten al Diecezei de Iaşi. A fost înmormântat la catedrala de la Fermo luni, 7 februarie. PS Petru Gherghel, la aflarea veştii, a trimis o telegramă în care îşi exprimă compasiunea, asigurându-i de rugăciune pe cei ce l-au cunoscut şi au lucrat cu el. Redăm mai jos o mărturie publicată în ziarul "Avvenire" de duminică, 6 februarie 2005 cu titlul: "În amintirea arhiepiscopului nostru".
În Arhidieceza de Fermo se află localitatea Monterubbiano în care s-a născut primul episcop de Iaşi, Nicolae Iosif Camilli. Anul trecut a fost amintit primul episcop cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la înfiinţarea Episcopiei de Iaşi. Cu ocazia Zilelor Episcopiei, la 26 şi 27 iunie 2004, la Iaşi, a fost prezentă o delegaţie din Arhidieceza de Fermo, condusă de păstorul acesteia, PS Gennaro Franceschetti. Arhiepiscopul de Fermo, prezent la Liturghia din 27 iunie 2004, a onorat sărbătoarea Diecezei de Iaşi. PS Franceschetti este de altfel un prieten vechi al Episcopiei de Iaşi şi al PS Petru Gherghel.
Excelenţa sa Gennaro Franceschetti, prezent la manifestările din 26 iunie 2004 de la Seminar, l-a prezentat pe episcopul Camilli ca "păstorul care uneşte trecutul cu prezentul". Europa are nevoie de o trăire împreună, pentru ca rădăcina credinţei să nu fie îndepărtată. Este nevoie de o respiraţie sănătoasă. "După cum nedreptatea e prezentă în lume, e necesar unul care să dea mai mult decât îi spune datoria lui de a da. Aceasta pentru a fi dreptate".
* * *
În amintirea arhiepiscopului nostru
"În afară de faptul de a o săruta, vă vom ajuta să o purtaţi". La aceste cuvinte şoptite cu timiditate, în timp ce-i întindeam crucea să o sărute, arhiepiscopul Gennaro aproape că a tresărit şi, privindu-mă în ochi, a zâmbit. Era în ziua de 21 septembrie 1997, "ziua luării în primire" a Arhidiecezei de Fermo. În faţa bisericii catedrală era o mulţime incredibilă, curioasă să-l cunoască pe episcopul venit de departe. A fost o contagiere neprevăzută: zâmbetul său, căldura sa umană, simpatia, cordialitatea cu care saluta şi strângea mâinile au făcut ca figura episcopului Franceschetti să devină familiară. A fost o adevărată îmbrăţişare. S-a instaurat o înţelegere profundă cu poporul din Fermo. Atâtea proiecte. Atâtea dorinţe. Nu ştiam că, dintr-o dată, crucea aceea va deveni prea apăsătoare şi pentru mine va fi greu să-mi ţin promisiunea. Însă, aşa cum ne-a surprins la început, ne-a uimit şi mai mult la sfârşit. Am trăit o săptămână în care sufletul unui întreg popor a fost străpuns şi transfigurat. Săptămâna aceasta a fost, înainte de toate, o liturgie lungă, începută la Spitalul regional din Ancona, când medicii îi revelează Arhiepiscopului Gennaro, rudelor, colaboratorilor prezenţi, gravitatea bolii sale, iar el se încredinţează Domnului său, mai întâi în tăcere şi în reflecţie, apoi în celebrarea sacramentului Ungerii bolnavilor. Foarte lucid şi senin, dictează câteva scrisori, prima destinată credincioşilor din Biserica sa, salutându-i prin cuvinte simple şi iubire profundă, vorbindu-le ca unor prieteni. Apoi decide că este cazul să se întoarcă acasă, în Episcopia de Fermo, nu înainte însă de a telefona prietenilor săi şi a-i saluta pentru ultima dată. Zâmbeşte şi se roagă. La Fermo, câţiva preoţi şi prieteni ne aşteaptă: în camera sa se recită Completoriul. Apoi urmează o dorinţă: "Vreau să-i salut pe toţi preoţii mei".
Dimineaţa următoare, Liturghia Viaticului, împreună cu seminariştii. După Liturghie uşile camerei sale se deschid pentru cei care vor să-şi ia rămas bun de la el: un lung şi interminabil pelerinaj de preoţi, călugări, surori, tineri, familii. Prieteni veniţi din Brescia, când s-a răspândit vestea. Pentru toţi un salut, fiecăruia un mesaj, cu acela cu care a împărtăşit munca pastorală un mulţumesc recunoscător.
Întâlniri care străpung sufletul şi, din când în când, devin reconciliere, pace, binecuvântare. Zâmbeşte, zâmbeşte mereu. Seninătatea sa şterge lacrimile altuia. Fiecare strânge în mâini şi în inimă ultimele cuvinte ale episcopului muribund. Priveşte moartea în faţă. Aproape că o sfidează. Nu îi este frică. Se încredinţează: "Vino, Doamne!" Se roagă. Glumeşte: "Încă mai suntem în Joia Sfântă...". În oraş se răspândeşte zvonul despre episcopul muribund care salută Biserica sa. Pe străduţe şi în pieţe se vorbeşte despre demnitate, curaj, forţă, credinţă, mărturie: episcopul evanghelizează poporul său şi cu moartea sa. Un membru din Asociaţia Scout îi scrie şi îi vorbeşte despre stupoare şi despre uimire; stupoare pentru o iubire, stupoare pentru un om capabil să trăiască un destin misterios cu conştiinţa şi demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. În această săptămână, "părintele" Gennaro a scris în fiecare inimă o "scrisoare pastorală" originală: a imprimat înăuntrul nostru ce înseamnă a-l iubi pe Isus Cristos, ce înseamnă a-l urma, a-ţi da viaţa pentru el, a te consuma pentru Biserică: un drum al fericirii. Îmi revin în minte cuvintele lui de la intrarea sa în arhidieceză: "Voi fi gata să-mi vărs şi sângele pentru poporul acesta?" Răspunsul vineri: trebuie suspendate vizitele. Este o zi de chinuri, o adevărată zi de "Vinerea Sfântă". Păstorul se identifică în toate cu Învăţătorul şi Domnul său, chiar şi în cuvintele: "Mi-e sete". În zilele precedente vorbise despre "pregustări ale suferinţei", acum este pătimirea. Este crucea apăsătoare. Cum pot să-l ajut să o poarte? Nu este cazul: asemenea lui Isus Cristos, el, episcopul Gennaro, ia totul asupra sa. Crucea sa o duce singur. Dar nu cedează. În suferinţa aceea sunt şi păcatele noastre, şi păcatele mele, ca preot. L-am iubit. Niciodată nu m-am gândit că trebuie să particip la o liturgie care va avea gustul Calvarului, dar şi dorinţa Paştelui care te face să strigi: "Vino, Doamne Isuse!" A decis, înainte de a muri, ca trupul său să se odihnească în catedrala sa. Un dar aşa de mare se face numai celui care este iubit.
Mărturie publicată în ziarul "Avvenire" de duminică, 6 februarie 2005
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
