De Giovanni Gennari
Iată-ne aşadar la a doua figură aleasă de papa Francisc. După sfântul Pius, iată-l pe Leopold Mandic, capucin şi el, şi ca sfântul Pius mare "duhovnic". El fără semnul stigmatelor, dar cu siguranţă unul dinte fiii care au întrupat mai mult, deşi în mod diferit, universalitatea lui Francisc de Assisi, "cel care se aseamănă mai mult cu Cristos".
Aşadar, acum Leopold. Un moto continuu al său: "Domnul este cel care acţionează". Spunea asta mereu, dar n-a fost niciodată o scuză pentru a nu se dedica până la capăt. Preot, frate discipol al lui Francisc, apoi fericit şi astăzi sfânt. Sfânt "duhovnic", într-adevăr, pentru că a petrecut toată viaţa în confesional, şi tocmai pentru aceasta Francisc l-a ales împreună cu sfântul Pius. Acesta, mare şi în ochii presei, el în schimb aparent mic, aproape ultimul dintre cei din urmă.
S-a născut în 1866 în Dalmaţia, pe atunci imperiu austriac, şi curând s-a făcut capucin în Veneto... Preot la 24 de ani: în slujire la Veneţia, Bassano, Thiene din Vicenza şi în sfârşit din 1909 la Padova. De atunci timp de 33 de ani mereu în confesional, chiar şi 15 ore pe zi. Spovezi uşoare, şi chiar scurte. Ca să ierţi în numele lui Dumnezeu este uşor, şi el era delicat şi grijuliu, umil şi fratern, niciodată brusc şi agresiv. Mereu pentru toţi în chiliuţa din Conventul de lângă bazilica "Sfânta Cruce", singura care avea să rămână intactă din tot edificiul după bombardamentul din mai 1944 la Padova.
Biografii spun că a prezis asta înainte de moartea sa, care a venit la 30 iulie 1942. Foarte mic de statură, mai puţin de un metru şi 40, fragil cu sănătatea, vorbea cu o oarecare dificultate şi adesea în dialect. El se simţea ultimul dintre toţi, de aceea era mereu plăcut tuturor. În felul acest timp de 33 de ani, mereu deschis la bărbaţi şi femei, deştepţi şi ignoranţi, săraci şi bogaţi îngenunchiaţi ca să ceară iertarea lui Cristos. Îi încuraja pe toţi, mai ales pe cei care - ca şi cum ar fi ştiu dinainte - veneau de mai departe. "Iată-mă... Intraţi... Vă aşteptam!". Odată a venit unul de aşa de departe încât nu se spovedise niciodată şi de aceea s-a aşezat în locul duhovnicului: el l-a spovedit în genunchi, în locul penitentului... Chiar şi atunci când păcatele chiar erau mari, acelaşi lucru: "Aveţi încredere, şi eu, preot şi frate, sunt un sărman, cine ştie câte aş face dacă Stăpânul, "el Par?n", nu m-ar ţine în frâu!". Mereu spovezi scurte: cu privire la asta era inflexibil, pentru că adevărata acţiune este a lui Dumnezeu... Asculta şi ierta, o rugăciune, un zâmbet şi gata. Apoi, dacă era timp, eventual se vorbea, afabil şi fratern, dar mereu după aceea... Astfel, într-una dintre rarele sale scrieri, adresate unui preot: "Mă iertaţi, părinte, mă iertaţi dacă îmi permit, dar vedeţi... noi, în confesional, nu trebuie să etalăm cultură... nu trebuie să vorbim despre lucruri superioare fiecărui suflet... altminteri ruinăm ceea ce Domnul acţionează în ele. Dumnezeu, numai Dumnezeu este cel care acţionează în suflete. Noi trebuie să dispărem...".
Pocăinţele scurte şi simple. Eventual - spunea el - ne revine nouă să le completăm. Dar fără fanatisme: descuraja mereu pocăinţele sângeroase, apăsătoare, cilicii sau lănţişoare... Unuia care insista i-a răspuns brusc, lucru foarte rar: "Dragă părinte, să-i obişnuim pe penitenţi să asculte de poruncile lui Dumnezeu şi de îndatoririle lor. Asta e destul. Şi greierii să dispară!". Înţelepciune şi măsură, cu toţi. Cineva îi reproşa că este prea bun cu păcătoşii, iar el zâmbind vorbea Domnul: "Doamne, acest exemplu rău mi l-aţi dat Dumneavoastră!". Este credibil că o frază ca aceasta îi place, şi mult şi unui anumit Jorge Bergoglio, astăzi succesor al lui Petru.
Leopold, foarte iubit de oameni, mici şi mari, n-a permis niciodată zgomot şi mulţimi în jurul său. Devoţiunea populară a fost mare, dar s-a manifestat mai ales după moartea sa şi până astăzi. Bolnav de cancer la esofag, s-a încredinţat complet Sfintei Fecioare Maria, aşa cum avea să facă şi Ioan Paul al II-lea, Papa care la 16 octombrie 1983 l-a proclamat sfânt. Leopold în confesional: totul este aici. Viaţa sa mereu egală: ca veşnicia începută deja aici şi dedicată în întregime pentru ceilalţi, toţi ceilalţi, începând de la păcătoşi, adică de la toţi...
În dimineaţa ultimei zile a voit să celebreze Liturghia, dar n-a terminat-o. L-au dus în chilioara sa şi a cerut confraţilor să recite Salve Regina: la ultimele cuvine s-a ridicat zâmbind, printre lacrimile nu numai ale sale, şi a căzut din nou. Un ultim amănunt: cu o seară înainte a spovedit cincizeci de persoane, ultima la miezul nopţii! Privind de afară s-ar putea spune că a fost chiar şi o viaţă "monotonă", dar cu siguranţă "tonul" este unul dintre cele de care lumea noastră, şi chiar şi Biserica, are mare nevoie...
El priveşte şi zâmbeşte: e suficient să priveşti o fotografie a lui... Poate că o vom vedea încă o dată atârnând de la lojă, în "Sfântul Petru", pentru Jubileul Milostivirii care se apropie...
(După Vatican Insider, 12 august 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
