La a 29-a aniversare a morţii slujitorului lui Dumnezeu
Sante De Angelis, postulator al Cauzelor Sfinţilor, preşedinte al Academiei "Bonifaciana" din Anagni, ziarist şi biograf al papei Ioan Paul I, cu ocazia celei de-a 29-a aniversări a morţii pontifului, a trimis un articol la redacţia agenţiei ZENIT.
Benedict al XVI-lea: "Papa Luciani a fost învăţător al adevărului şi catehet înflăcărat"
Papa este o persoană singulară: îi urmează lui Petru la catedra sa. O catedră care nu este o împărăţie, nici nu este un tron. Este catedra slujirii, a sacrificiului, a martiriului. Însă este şi catedra magisteriului, a credinţei şi a certitudinii, a carităţii şi a conducerii pastorale. Se poate crede în evanghelie, dar nu se poate accepta în consecinţele sale istorice, însă este neîndoielnic faptul că acea catedră exercită în lume un rol determinant. Motivul se află în coincidenţa perfectă între evanghelie şi catedră. Nu este o catedră inventată de oameni. Oamenii au inventat atâtea catedre, din care au scos binefaceri neîndoielnice pentru a progresa. Dar nici o catedră nu poate fi egală cu aceea a lui Petru. Da, catedra papei este tocmai catedra lui Petru - se ştie bine aceasta - era un apostol, un apostol chemat de Isus pentru a-l urma.
În mijlocul celorlalţi Petru a avut privilegiul, carisma de conducător al colegiului Bisericii.
Lui i-a conferit Cristos primatul de jurisdicţie. "Catedra" sa are acest privilegiu: adică de a fi locul, instrumentul prin care persoanele care îi urmează, alese de Duhul Sfânt, în conducerea Bisericii Universale, exercită aceleaşi puteri ale lui Petru. Şi după cum Petru a murit, răstignit la Roma, el şi-a stabilit la Roma sediul său, catedra sa.
După cum este garantată de Duhul Sfânt succesiunea apostolică (colegiul episcopilor urmează colegiului apostolilor), tot aşa este garantată de acelaşi Duh succesiunea "primatului" apostolic. Şi primatul este al lui Petru. În virtutea Duhului se transmite urmaşilor săi în catedra sa, în scaunul său. Oamenii, în cazul specific cardinalii - episcopii, sunt cooperatori ai Duhului. O dată ales, conform disciplinei canonice, şi fiind acceptată alegerea, în mod automat cel ales îi urmează lui Petru la catedra sa: catedră - merită de reafirmat - de magister şi de conducere care cuprinde toată Biserica.
Papa are mărturia lui Petru: mărturie, pecetluită cu sânge, de fidelitate faţă de evanghelie, de adeziune la Cristos, de apostol în fruntea Bisericii. Dar nu numai a lui Petru: lista papilor cuprinde sfinţi şi martiri. De aceea, papalitatea este o instituţie căreia Duhul Sfânt i-a dăruit, cu îmbelşugare, în afară de carismele autorităţii supreme, carismele sfinţeniei, martiriului. Papii, la rândul lor, au dat mărturie despre Duhul Sfânt, despre adevăr, despre evanghelie. Într-un cuvânt, l-au reprezentat pe Cristos, în cel mai vrednic mod posibil, răspândindu-i misiunea şi mesajul.
În trecerea istoriei oamenii au privit mereu la papa şi la catedra episcopului de Roma cu interes constant şi acut. Ştiau că din acea catedră, din persoana care o ocupa, proveneau raze de lumină, de asemenea raze de certitudine şi de speranţă. În momentele tulburi, de rătăcire dureroasă, acea catedră, persoana care o ocupa erau puncte de referinţă obligatorii fie pentru credincioşi, fie pentru necredincioşi. Avantajele pe care omenirea le-a avut sunt enorme, incalculabile. Drumul spre adevăr, spre o dreptate mai amplă, spre o pace mai stabilă se datorează în mare parte acelei catedre.
Şi astăzi omenirea priveşte la catedra urmaşului lui Petru. Priveşte la Benedict al XVI-lea, care trăieşte în comunitate şi îşi îndeplineşte misiunea sa apostolică în toată lumea, dar şi la predecesorii săi imediaţi Ioan Paul al II-lea şi Ioan Paul I care au adunat moştenirea Conciliului al II-lea din Vatican, a lui Ioan al XXIII-lea şi a lui Paul al VI-lea.
Simpatia cu care a fost înconjurat primul Ioan Paul, în vara anului 1978, interesul universal cu care a fost urmărită alegerea sa foarte rapidă, incredulitatea morţii sale neprevăzute - care a avut loc exact în urmă cu 29 de ani - după numai 33 de zile de pontificat şi încântarea exercitată cu căldura sa asupra unei mulţimi de persoane şi în sfârşit evlavia profundă pe care şi astăzi credincioşii din toată lumea o au faţă de papa Albino Luciani, demonstrează că acea catedră şi persoana care o ocupă constituie un pol de atracţie surprinzătoare, exercită o fascinaţie care pătrunde inteligenţele şi inimile. Pentru aceasta noi spunem că îl iubim pe papa. Îl iubim pentru că este urmaşul sfântului Petru, pentru că a fost ales de Duhul Sfânt să conducă Biserica lui Cristos. Pentru că el este "gura" adevărului, apostolul păcii, al iubirii, al dreptăţii, al fraternităţii, al libertăţii.
Papa Benedict al XVI-lea, reevocând figura predecesorului său, papa Ioan Paul I, la sfârşitul vizionării filmului "Papa Luciani: zâmbetul lui Dumnezeu", la 8 octombrie 2006, în Palatul "Sfântul Carol" din Vatican, s-a exprimat astfel: "O figură dulce şi blândă, un pontif puternic în credinţă, statornic în principii, dar mereu disponibil la primire şi la zâmbet. Fidel faţă de tradiţie şi deschis la reînnoire, slujitorul lui Dumnezeu Albino Luciani, ca preot, ca episcop şi ca papă, a fost neobosit în activitatea pastorală, stimulând în mod constant clerul şi laicatul să urmărească, în diferitele domenii ale apostolatului, idealul unic şi comun al sfinţeniei. Învăţător al adevărului şi catehet înflăcărat, le amintea tuturor credincioşilor, cu simplitatea fascinantă care îi era obişnuită, angajarea şi bucuria evanghelizării, subliniind frumuseţea iubirii creştine, singura forţă în măsură să înfrângă violenţa şi să construiască o omenire mai fraternă. În sfârşit, îmi place să amintesc evlavia pe care o nutrea faţă de sfânta Fecioară Maria. Atunci când era patriarh de Veneţia a scris: «Este imposibil să concepem viaţa noastră, viaţa Bisericii, fără Rozariu, fără sărbătorile mariane, fără sanctuarele mariane şi fără imaginile sfintei Fecioare Maria». Este frumos să primim această invitaţie a sa şi să găsim, aşa cum a făcut el, în încredinţarea umilă către Maria secretul unei seninătăţi zilnice şi al unei angajări concrete pentru pacea în lume".
Luciani şi Ratzinger. Ratzinger şi Luciani. Dar ce au ei în comun? Două suflete umile, blânde, cordiale, cu zâmbet uşor şi cu glumă pregătită, cu credinţă puternică şi inimă înflăcărată pentru binele Bisericii, fără să ştie destinul comun care îi aştepta, s-au întâlnit pentru prima dată într-o zi frumoasă din anul 1977. Pentru cel dintâi "abia începea pericolul" în anul următor. Pentru al doilea "se apropia ghilotina" aproape 28 de ani după aceea. Aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu au în comun şi dulceaţa. Avem un papă foarte dulce. Se numeşte Benedict al XVI-lea. Ni l-a dăruit Duhul Sfânt. Fumul alb nesigur (ca acela al lui Luciani). Alegerea care a avut loc după patru votări (ca aceea a papei Luciani). Prima apariţie în faţa mulţimii în vestitul balcon al bazilicii "Sfântul Petru". Da, balconul... Am impresia că Duhul Sfânt aşteaptă acolo apariţia noului papă pentru a-l arăta lumii şi a vedea dacă lumea îl primeşte sau nu. Mi se pare că Duhul Sfânt nu rămâne dezamăgit pentru că orice papă care apare, cel puţin ultimii de care îmi amintesc, au fost primiţi. În acest caz, papa Ratzinger a fost "ţinta" aplauzelor şi a strigătelor de bucurie ale mulţimii... aşa cum s-a întâmplat în acea zi de 26 august 1978 pentru "părintele" Albino, care niciodată "nu şi-ar fi imaginat ceea ce urma să se întâmple". Trebuie să spun că a fi martor acolo, în Piaţa "Sfântul Petru", trebuie să fie unul, şi să-mi fie îngăduit termenul, din spectacolele cele mai mari pe care le poate trăi o persoană în viaţa sa. Pentru mine era prima dată că trăiam cu nelinişte alegerea unui papă, şi îmi amintesc foarte bine, deşi eram mic de vârstă - aveam şase ani - aceea a lui Ioan Paul I şi a lui Ioan Paul al II-lea. În ziua aceea, 19 aprilie 2005, aveam ochii lipiţi de televizor... Fumul alb care nu era foarte alb... dar ora neobişnuită în care s-a ridicat spunea că papa a fost ales! Se vedea lume alergând care se îndrepta spre piaţă... Aşteptarea părea foarte lungă... În sfârşit clopotele din "Sfântul Petru" confirmau evenimentul fericit. Apoi ieşirea iubitului prieten şi cardinal protodiacon, Jorge Medina Estévez. El a spus vestita expresie: "Habemus papam", şi toată formula în latineşte, făcându-se mereu aşteptat, ritmată de pauze interminabile aşa încât îi făcea să înnebunească şi pe cei mai răbdători: "Josephum" şi după aceea: "Ratzinger". Ce am făcut atunci? Care a fost atitudinea mea? Am aplaudat şi eu şi am primit în genunchi prima sa binecuvântare apostolică. Dar să ne întoarcem la vestitul balcon din "Sfântul Petru". Proba de foc. Primele cuvinte ale noului pontif (amintim că lui papa Luciani, chiar dacă el voia să vorbească în aceeaşi zi a alegerii sale, să spunem aşa că nu i-au "permis, nu se obişnuia", ci numai în ziua următoare la primul său Angelus de neuitat de duminică, 27 august: "Ieri dimineaţa, m-am dus la capela Sixtină să votez liniştit... cei doi colegi, care erau aproape de mine, mi-au şoptit cuvinte de curaj... dacă Domnul dă o povară, ne va da şi ajutorul pentru a o purta... trebuie să încerc să slujesc Biserica, sper că mă veţi ajuta cu rugăciunile voastre". Şi papa Benedict al XVI-lea s-a prezentat în mod asemănător: "Iubiţi fraţi şi surori, după marele papă Ioan Paul al II-lea, domnii cardinali m-au ales pe mine, un simplu şi umil lucrător în via Domnului. Mă consolează faptul că Domnul ştie să lucreze şi să acţioneze şi cu instrumente insuficiente şi mai ales mă încredinţez rugăciunilor voastre, în bucuria Domnului înviat, încrezător în ajutorul său permanent. Să mergem înainte, Domnul ne va ajuta, şi Maria, Preasfânta sa mamă, este de partea noastră". Desigur, după ce am auzit acele cuvinte, am avut un sentiment de tandreţe. Îl cunoşteam pe cardinalul Ratzinger şi îl admiram pentru munca sa ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Citisem înainte câteva din cărţile sale: "Raport despre credinţă" şi "Viaţa mea". Am avut norocul în anul 1998 să-l însoţesc pentru a vizita palatul papilor în Anagni, unde trăiesc, la sfârşitul unei întâlniri teologice la Colegiul Pontifical Leonian şi să primesc Împărtăşania din mâinile sale în bazilica "Sfântul Petru" în timpul Liturghiei de Epifanie în anul 2006... Mi-a fost suficientă o jumătate de oră în acea zi de 14 martie 1998 pentru a cunoaşte umanitatea şi personalitatea sa fascinantă. Au fost suficiente puţine gesturi pentru a avea o panoramă completă... El, păzitorul credinţei. S-a prezentat cu o flanelă neagră sub îmbrăcămintea papală. Primul salt peste protocol! O adevărată neglijenţă pentru cei care se ocupă de îmbrăcămintea pontificală. Straniu, dar adevărat. Pentru noi, profani, merge şi aşa. Ba chiar este foarte bine! Haina albă. Există un episod pe care mi l-a povestit Edoardo, fratele papei Luciani, în vizită la Anagni, în casa mea, la 14 decembrie 1989, când am avut şi ocazia de a-l intervieva şi în vara următoare să fiu oaspetele lui la Canale d'Agordo, pentru forma cărţii mele despre fratele Albino "Papa suo malgrado, ma convinto" (Papă împotriva voinţei sale, dar convins): Edoardo era în Vatican, unde petrecuse o noapte înainte de plecarea sa în Australia. Era ora de rămas bun. Între oamenii de munte nu se obişnuia să se arate propriile sentimente, în schimb papa Luciani l-a îmbrăţişat pe fratele său. Şi Edoardo, uimit, a întrebat: "Faci acest lucru din cauza hainei albe?" Nu se ştie dacă această îmbrăţişare a fost dată pentru că Ioan Paul I ştia că era ultima dată când se vedeau sau pentru că devenise mai sentimental. Nu se ştie, deoarece papa nu i-a răspuns. Probabil, într-un anumit sens, haina albă face o transformare în persoana care o îmbracă aşa cum se pare că s-a întâmplat şi cu Benedict al XVI-lea... care a fost martor al acelui fluviu mare care era inima lui Luciani, al sărăciei întrupate în pofida purpurei de cardinal. Această mărturie a lui Ratzinger, în urmă cu câţiva ani, se poate spune că dezvăluie un pic un alt secret al conclavului din august 1978: "L-am întâlnit, prima dată, pe cardinalul Luciani în august 1977 la seminarul din Bressanone. La 25 mai fusesem consacrat episcop şi în ziua consacrată lui Petru şi Paul am fost primit în colegiul cardinalilor. În acea perioadă petreceam o parte din concediu cu rudele mele în vechiul sediu episcopal pe malurile râului Isarco, aşa cum se întâmplase şi cu câţiva ani în urmă. În tinereţe, cardinalul Luciani a mers de multe ori cu mama sa în pelerinaj la Pietralba, pentru aceasta cunoştea bine regiunea aceea. Nu ştiu cum, îi ajunsese la urechi vestea că noul arhiepiscop de München era la Seminarul din Bressanone; în felul acesta a venit să mă viziteze. Acest gest nobil m-a uimit profund, dar, mai mult decât acesta, m-au uimit cordialitatea spontană şi marea bunătate umană care veneau din el. Îl văd încă aşezat în faţa mea, îmbrăcat cu simpla sa sutană neagră şi cu pantofii destul de uzaţi, povestindu-mi despre tinereţea sa şi deschizându-şi complet inima în faţa mea. După un an, când l-am văzut în conclav, mi-a venit în mod spontan gândul că un om care avea asemenea calităţi ale inimii şi o minte luminată de către inimă, trebuia cu siguranţă să fie un papă bun şi am fost bucuros şi pot observa că mulţi alţii gândeau ca mine... Bunătatea inimii sale m-a impresionat foarte tare. Însă o bunătate şi o umilinţă care nu voiau să însemne slăbiciune. Luciani era un om cu mare credinţă, cu mare cultură. Cartea sa «Illustrissimi» (Cei mai iluştri) demonstrează cât a citit, cât a reflectat. Luciani a avut şi o bună cultură teologică; teza sa de doctorat a făcut-o despre Rosmini. Vorbind cu el, se percepea că era un om esenţial. Care mergea pe lucruri simple, dar nu era deloc un simplist. Avea o cultură puternică şi o fermitate doctrinară. Pentru toate aceste motive Luciani este o figură pe care am iubit-o mult".
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
