Misionar însoţitor al lui Paul şi prim evanghelizator al insulei Cipru
Pe urmele Sfântului Barnaba, "fiul îndemnului"
de Giovanni Claudio Bottini
În Cipru merg iubitorii mitologiei pentru a aminti naşterea din mare a lui Venus, zeiţa frumuseţii, merg acolo iubitorii de istorie a artei antice pentru a admira inegalabilele mozaicuri şi monumente unice lăsate de-a lungul mileniilor de civilizaţii şi culturi diferite, ajung acolo în pelerinaj creştinii pe urmele Sfântului Paul şi ale însoţitorului său misionar, Sfântul Barnaba, aşa cum face acum Papa Francisc. Exprimă acest lucru în mod eficace logoul pelerinajului său: pe fundal este reprodusă harta geografică a insulei şi în stânga este schiţată faţa papei care îşi îndreaptă privirea spre Sfântul Barnaba, patron ceresc al Ciprului. Face referinţă la asta şi motoul "inspirat din numele apostolului Barnaba - care poate să însemne «fiul îndemnului» sau «al mângâierii» (cf. Fap 4,36) - sugerează importanţa întăririi şi încurajării reciproce, dimensiuni esenţiale pentru dialog, întâlnire şi primire şi caracteristici importante din viaţa şi din istoria insulei" (L'Osservatore Romano, 5 noiembrie 2021).
Este bine cunoscut acest bărbat "virtuos... şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă" (Fap 11,24), "profet şi învăţător" (Fap 13,1), conform relatării din Faptele Apostolilor care furnizează despre el şi multe alte informaţii nominalizându-l de 23 de ori. Despre Barnaba se vorbeşte de multe ori şi în alte cărţi ale Noului Testament (cf. 1Cor 9,6; Gal 2,1.9.13; Col 4,10). Astfel ştim că era originar din Cipru şi aparţinea unei familii de viţă levitică şi s-a unit repede la comunitatea creştină. Numele Iosif i-a fost schimbat de apostoli cu supranumele "Barnaba, care înseamnă fiul mângâierii" (Fap 4,36). Diferit de soţii Anania şi Safira, el a vândut ogorul pe care-avea şi a dat banii apostolilor, fiind exemplu al acelei comuniuni de bunuri materiale şi spirituale trăite în comunitatea de la începuturi (cf. Fap 4,32-36).
Iudeu din diaspora, Barnaba locuieşte la Ierusalim, dar nu face parte din grupul conducător al "eleniştilor". După persecuţia dezlănţuită împotriva acestora în cetatea sfântă care devine ocazie providenţială pentru răspândirea Cuvântului şi printre păgâni sau non-evrei, la iniţiativa apostolilor, Barnaba a fost trimis la "Biserica din Antiohia" (Fap 11,22). Aici el "a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână în Domnul cu inimă neclintită" (Fap 11,23). El devine "mediator" între cele două centre ale începuturilor creştine, Ierusalim şi Antiohia.
Din acest moment istoria sa se leagă mai strâns cu aceea a lui Saul / Paul pe care el l-a prezentat apostolilor făcându-se garant sau mai bine zis "mediator" între neo-discipolul lui Isus şi apostoli care se temeau de el (cf. Fap 9,26-27). De la Antiohia a mers la Tars, l-a luat cu sine pe Paul şi a împărtăşit cu el nu numai misiunea apostolică în oraş (cf. Fap 11,25-26), ci şi funcţia sa de legătură cu Biserica mamă. Un exeget contemporan îl defineşte un "constructor de punţi" (T. Evans). De fapt, cei doi merg la Ierusalim pentru a duce colecta de ajutor (cf. Fap 11,30). La întoarcere îl iau cu ei pe Ioan Marcu (cf. Fap 12,25) şi împreună, prin impulsul Duhului şi mandatul comunităţii, se dedică răspândirii Cuvântului în Cipru şi Asia Mică (cf. Fap 13,1.2.7.43.46.50; 14,20). Împreună urcă la Ierusalim pentru adunarea apostolică sau conciliu (cf. Fap 15,12.22.25.35). Este interesant de notat că amândoi sunt mereu nominalizaţi uniţi şi puşi, ca să spunem aşa, pe acelaşi plan prin simpla conjuncţie "şi", deşi la un anumit punct al relatării din Fapte, Paul este nominalizat primul ca responsabil principal al misiunii şi Barnaba trece pe al doilea plan.
Colaborării rodnice dintre cei doi îi pune capăt "neînţelegerea" despre Faptele Apostolilor par să indice motivul îndepărtat şi cel proxim. De fapt, se citeşte în Fap 13,13: "Apoi, îmbarcându-se de la Páfos, Paul şi cei care erau cu el au ajuns la Pérga Pamfíliei. Ioan [Marcu], despărţindu-se de ei, s-a întors la Ierusalim". Motivul nemijlocit este exprimat în Fap 15,36-40 când, începând noua călătorie misionară, "Barnaba voia să-l ia cu el şi pe Ioan, numit Marcu, dar Paul considera că nu se cuvenea să-l ia cu ei pe cel care se despărţise de ei în Pamfília şi nu-i însoţise în lucrarea lor. S-a iscat o neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul. Barnaba, luându-l pe Marcu, s-a îmbarcat spre Cipru, iar Paul, alegându-l pe Sila, a plecat după ce a fost încredinţat harului Domnului de către fraţi" (Fap 15,37-40).
S-a scris mult despre această "neînţelegere" care nu trebuia să se refere pur şi simplu la atitudinea celor doi faţă de tânărul Ioan Marcu. Interpretarea cea mai plauzibilă este că era în joc metoda de evanghelizare - astăzi s-ar spune înculturarea evangheliei - care pentru Barnaba şi Paul nu putea nici nu trebuia să fie unică şi uniformă. Nu pare greşit să se înţeleagă această neînţelegere în lumina discuţiilor aprinse despre necesitatea de a obliga sau nu pe păgâni la respectarea întregii Legi şi tradiţiile iudaice. Probabil că Marcu, întărit în asta şi de Barnaba, nu împărtăşea poziţia lui Paul care excludea această obligaţie. Este vorba de aşa-numita "controversă iudaizantă" pe care conciliul din Ierusalim a rezolvat-o în favoarea lui Paul cu o decizie echilibrată (cf. Fap 15,23-29). În orice caz, efectele controversei au fost providenţiale deoarece cei trei evanghelizatori au reluat drumul lor misionar pe căi diferite şi rodnice.
Începând de la despărţire (prin anul 51), ştirile despre Barnaba nu mai sunt abundente. Totuşi o tradiţie nu foarte veche şi atestată în apocrifa Faptele şi martiriul lui Barnaba (sec. al V-lea) dar cu siguranţă verosimilă, vorbeşte despre misiunea sa şi despre martiriul său la Cipru. În întreaga Biserică, Barnaba este "fiul mângâierii", bărbat binevoitor, blând şi simplu, dar şi puternic încât să reziste la severitatea lui Paul pentru a face şi din Ioan Marcu un colaborator în predicarea Evangheliei. La Salamina se venerează mormântul său şi o mănăstire frumoasă perpetuează amintirea Sfântului Barnaba vestit cipriot şi apostol al Bisericii de la începuturi.
(După L'Osservatore Romano, 29 noiembrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
