CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA
(2-6 decembrie 2021)
Întâlnire cu preoţi, călugări şi călugăriţe, diaconi, cateheţii, asociaţii şi mişcări ecleziale din Cipru
Catedrala maronită "Stăpâna Noastră a Harurilor" (Nicosia), joi, 2 decembrie 2021
Preafericirile Voastre, iubiţi fraţi episcopi,
Iubiţi preoţi, călugăriţe şi călugări,
Iubiţi cateheţi, fraţi şi surori, ίρετε! [Salutare!]
Sunt fericit să fiu în mijlocul vostru. Doresc să exprim recunoştinţa mea cardinalului Béchara Boutros Raï pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi să-l salut cu afect pe patriarhul Pierbattista Pizzaballa. Mulţumesc vouă tuturor, pentru activitatea voastră şi pentru slujirea voastră; îndeosebi vouă, surorilor, pentru opera educativă pe care o duceţi înainte în şcoală, atât de frecventată de copiii din insulă, loc de întâlnire, de dialog, învăţare a artei de a construi punţi. Mulţumesc! Mulţumesc tuturor pentru apropierea voastră de persoane, în special în contextele sociale şi de muncă unde este mai dificil.
Împărtăşesc bucuria mea de a vizita această ţară, mergând ca pelerin pe urmele marelui apostol Barnaba, fiu al acestui popor, discipol îndrăgostit al lui Isus, vestitor curajos al evangheliei care, trecând prin noile comunităţi creştine, vedea harul lui Dumnezeu în acţiune şi se bucura "şi i-a îndemnat pe toţi să rămână în Domnul cu inimă neclintită" (Fap 11,23). Şi eu vin cu aceeaşi dorinţă: să văd harul lui Dumnezeu în acţiune în Biserica voastră şi în ţara voastră, să mă bucur cu voi pentru faptele minunate pe care Domnul le realizează şi să vă îndemn să perseveraţi mereu, fără încetare, fără a vă descuraja vreodată. Dumnezeu este mai mare! Dumnezeu este mai mare decât contradicţiile noastre. Înainte!
Vă privesc şi văd bogăţia diversităţii voastre. Este adevărat, o frumoasă "macedonia" (= salată de fructe)! Toţi diferiţi. Salut Biserica maronită, care în decursul secolelor a ajuns în mai multe rânduri pe insulă şi, adesea trecând prin multe încercări, a perseverat în credinţă. Când mă gândesc la Liban simt atâta preocupare din cauza crizei în care se află şi observ suferinţa unui popor obosit şi încercat de violenţă şi de durere. Port în rugăciunea mea dorinţa de pace care se înalţă din inima acelei ţări. Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi în Biserică, pentru Cipru. Cedrii Libanului sunt citaţi de atâtea ori în Scriptură ca modele de frumuseţe şi măreţie. Dar şi un cedru mare începe de la rădăcini şi lent odrăsleşte. Voi sunteţi aceste rădăcini, transplantate în Cipru pentru a răspândi mireasma şi frumuseţea evangheliei. Mulţumesc!
Salut şi Biserica latină, prezentă aici de milenii, care în timp a văzut crescând, împreună cu fiii săi, entuziasmul credinţei şi care astăzi, graţie prezenţei atâtor fraţi şi surori migranţi, se prezintă ca un popor "multicolor", un adevărat loc de întâlnire între etnii şi culturi diferite. Această faţă a Bisericii oglindeşte rolul Ciprului în continentul european: un ţinut cu câmpii aurii, o insulă mângâiată de valurile mării, dar mai ales o istorie care este împletire de popoare şi mozaic de întâlniri. Aşa este şi Biserica: catolică, adică universală, spaţiu deschis în care toţi sunt primişi şi la care ajunge milostivirea lui Dumnezeu şi invitaţia de a iubi. Nu există şi să nu existe ziduri în Biserica Catolică. Şi asta, să nu uităm! Nimeni dintre noi n-a fost chemat aici prin prozelitism de predicator, niciodată. Prozelitismul este steril, nu dă viaţă. Noi toţi am fost chemaţi de milostivirea lui Dumnezeu, care nu încetează să cheme, nu încetează să fie aproape, nu încetează să ierte. Unde sunt rădăcinile vocaţiei noastre creştine? În milostivirea lui Dumnezeu. Nu trebui uitat niciodată acest lucru. Domnul nu dezamăgeşte; milostivirea sa nu dezamăgeşte. Ne aşteaptă mereu. Nu există şi să nu existe ziduri în Biserica Catolică, vă rog! Este o casă comună, este locul relaţiilor, este convieţuirea diversităţilor: acel rit, celălalt rit...; cineva gândeşte în acel mod, sora aceea a văzut în acel mod, cealaltă a văzut în alt mod... Diversitatea tuturor şi, în acea diversitate, bogăţia unităţii. Şi cine face unitatea? Duhul Sfânt. Şi cine face diversitatea? Duhul Sfânt. Cine poate înţelege să înţeleagă. El este autorul diversităţii şi este autorul armoniei. Sfântul Vasile spunea asta: "Ipse harmonia est". El este Cel care face diversitatea darurilor şi unitatea armonioasă a Bisericii.
Preaiubiţilor, acum aş vrea să împărtăşesc cu voi ceva cu privire la Sfântul Barnaba, fratele şi patronul vostru, scoţând din viaţa sa şi din misiunea sa două cuvinte.
Primul este răbdare. Se vorbeşte despre Barnaba ca despre un mare om de credinţă şi de echilibru, care este ales de Biserica din Ierusalim - se poate spune de Biserica mamă - ca persoana cea mai potrivită pentru a vizita o nouă comunitate, cea din Antiohia, compusă din diferiţi neo-convertiţi de la păgânism. Este trimis pentru a merge să vadă ce se întâmplă, aproape ca un explorator. Acolo găseşte persoane care provin dintr-o altă lume, o altă cultură, o altă sensibilitatea religioasă; persoane care abia şi-au schimbat viaţa şi de aceea au o credinţă plină de entuziasm, dar încă fragilă, ca la început. În toată această situaţie atitudinea lui Barnaba este de mare răbdare. Ştie să aştepte. Ştie să aştepte ca pomul să crească. Este răbdarea de a porni constant în călătorie; răbdarea de a intra în viaţa persoanelor până atunci necunoscute; răbdarea de a primi noutatea fără a o judeca în grabă; răbdarea discernământului, care ştie să perceapă semnele lucrării lui Dumnezeu peste tot; răbdarea de "a studia" alte culturi şi tradiţii. Barnaba are mai ales răbdarea însoţirii: lasă să crească, însoţind. Nu striveşte credinţa fragilă a noilor veniţi cu atitudini riguroase, inflexibile, sau cu cereri prea exigente cât priveşte respectarea preceptelor. Nu. Îi lasă să crească, îi însoţeşte, îi ia de mână, dialoghează cu ei. Barnaba nu se scandalizează, aşa cum un tată şi o mamă nu se scandalizează de copii, îi însoţesc, îi ajută să crească. Ţineţi minte asta: diviziunile, prozelitismul în Biserică nu merg. Lasă să crească şi însoţeşte. Şi dacă trebuie să reproşezi cuiva, reproşează, dar cu iubire, cu pace. Este omul răbdării.
Avem nevoie de o Biserică răbdătoare, iubiţi fraţi şi surori. De o Biserică ce nu se lasă zdruncinată şi tulburată de schimbări, ci primeşte cu seninătate noutatea şi discerne situaţiile în lumina evangheliei. În această insulă este preţioasă lucrarea pe care o desfăşuraţi voi în primirea noilor fraţi şi surori care vin din alte maluri ale lumii: ca şi Barnaba, şi voi sunteţi chemaţi să cultivaţi o privire răbdătoare şi atentă, să fiţi semne vizibile şi credibile ale răbdării lui Dumnezeu care nu lasă niciodată pe nimeni afară din casă, pe nimeni lipsit de îmbrăţişarea sa duioasă. Este un mesaj important şi pentru Biserica din toată Europa, marcată de criza credinţei: nu este de folos să fim impulsivi, nu este de folos să fim agresivi sau nostalgici sau plângăcioşi, ci este bine să mergem înainte citind semnele timpurilor precum şi semnele crizei. Este nevoie să reîncepem să vestim evanghelia cu răbdare, să luăm în mână fericirile, mai ales să le vestim noilor generaţii. Vouă, fraţi episcopi, aş vrea să vă spun: fiţi păstori răbdători în apropiere, nu încetaţi niciodată să-l căutaţi pe Dumnezeu în rugăciune, să-i căutaţi pe preoţi în întâlnire, pe fraţii de alte confesiuni creştine cu respect şi grijă, pe credincioşi acolo unde locuiesc. Şi vouă, dragi preoţi care sunteţi aici, aş vrea să vă spun: fiţi răbdători cu credincioşii, mereu gata să-i încurajaţi, fiţi slujitori neobosiţi ai iertării şi ai milostivirii lui Dumnezeu. Niciodată judecători riguroşi, mereu părinţi iubitori.
Când citesc parabola fiului risipitor: fratele mai mare era un judecător riguros, dar tatăl era milostiv, imaginea Tatălui care iartă mereu, ba chiar, ne aşteaptă mereu pentru a ierta! Anul trecut un grup de tineri care fac spectacole, pop music, au voit să facă parabola fiului risipitor, cântată în muzică pop şi dialoguri... Foarte frumos! Însă cel mai frumos lucru este discuţia finală, când fiul risipitor merge la un prieten şi spune: "Eu nu pot merge înainte aşa. Vreau să mă întorc acasă, dar mi-e frică de tata că îmi va închide uşa în nas, că mă va alunga. Am această teamă şi nu ştiu ce să fac" - "Dar tatăl tău este bun!" - "Da, dar ştii... este fratele meu acolo, care îi dă apă la moară". Pe la sfârşitul acelei opere pop despre fiul risipitor, prietenul îi spune: "Fă un lucru: scrie-i tatălui tău şi spune-i că vrei să te întorci, dar îţi este frică de faptul că nu te primeşte bine. Spune-i tatălui tău că, dacă vrea să te primească bine, să pună o batistă la fereastra cea mai de sus a casei, astfel tatăl tău îţi va spune dinainte dacă te va primi bine sau te va alunga". Se încheie acel act. În celălalt act, fiul este în drum spre casa tatălui. Şi atunci când este pe cale, merge şi se vede casa tatălui: era plină de batiste albe! Plină! Asta este Dumnezeu pentru noi. Asta este Dumnezeu pentru noi. Nu încetează să ierte. Şi atunci când fiul începe să vorbească: "Ah, domnule, eu am făcut..." - "Taci", îi astupă gura.
Vouă, preoţilor: vă rog, nu fiţi rigorişti la spovadă. Când vedeţi că vreo persoană este în dificultate spuneţi: "Am înţeles, am înţeles". Asta nu înseamnă "mânecă largă", nu. Înseamnă inimă de tată, aşa cum inimă de tată este Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu o face în viaţa fiecărei persoane este o istorie sacră: să ne lăsăm pasionaţi de ea. În varietatea multiformă a poporului vostru, răbdare înseamnă şi a avea urechi şi inimă pentru diferite sensibilităţi spirituale, diferite moduri de a exprima credinţa, diferite structuri. Biserica nu vrea să uniformizeze - vă rog, nu! - ci să integreze toate culturile, toate psihologiile oamenilor, cu răbdare maternă, pentru că Biserica este mamă. Este ceea ce dorim să facem cu harul lui Dumnezeu în itinerarul sinodal: rugăciune răbdătoare, ascultare răbdătoare pentru o Biserică docilă faţă de Dumnezeu şi deschisă faţă de om. Aceasta era răbdarea, unul din aspectele lui Barnaba.
În istoria lui Barnaba este un al doilea aspect important pe care aş vrea să-l subliniez: întâlnirea sa cu Paul din Tars şi prietenia lor fraternă, care îi va face să trăiască împreună misiunea. După convertirea lui Paul, înainte persecutor îndârjit al creştinilor, "toţi se temeau de el, necrezând că este şi el discipol" (Fap 9,26). Aici cartea Faptele Apostolilor spune un lucru foarte frumos: "Barnaba l-a luat" (v. 27). Îl prezintă comunităţii, relatează ceea ce i s-a întâmplat, garantează pentru el. Să ascultăm acest "l-a luat". Expresia aminteşte însăşi misiunea lui Isus, care i-a luat pe discipoli pe drumurile din Galileea, care a luat asupra sa umanitatea noastră rănită de păcat. Este o atitudine de prietenie, o atitudine de împărtăşire de viaţă. A lua cu sine, a lua asupra înseamnă a lua asupra noastră istoria celuilalt, a ne da timpul pentru a-l cunoaşte fără a-l eticheta - păcatul de a-i eticheta pe oameni, vă rog! -, a-l lua pe umeri atunci când este obosit sau rănit, aşa cum face bunul samaritean (cf. Lc 10,25-37). Asta se numeşte fraternitate. Şi acesta este al doilea cuvânt pe care eu aş vrea să vi-l spun. Primul, răbdare; al doilea, fraternitate.
Barnaba şi Paul, ca fraţi, călătoresc împreună pentru a vesti evanghelia, şi în mijlocul persecuţiilor. În Biserica din Antiohia, "un an întreg au luat parte la adunările Bisericii şi au învăţat o mulţime numeroasă" (Fap 11,26). După aceea, amândoi, prin voinţa Duhului Sfânt, au fost rezervaţi pentru o misiune mai mare şi "s-au îmbarcat pentru Cipru" (Fap 13,4). Şi cuvântul lui Dumnezeu se răspândea şi creştea nu numai datorită calităţilor lor umane, ci mai ales pentru că erau fraţi în numele lui Dumnezeu şi această fraternitate a lor făcea să strălucească porunca iubirii. Fraţi diverşi, diferiţi - ca degetele de la o mână, toate diferite -, dar toţi cu aceeaşi demnitate. Fraţi. După aceea, aşa cum se întâmplă în viaţă, se întâmplă un fapt neaşteptat: Faptele Apostolilor relatează că cei doi au o puternică neînţelegere şi drumurile lor se despart (cf. Fap 15,39). Şi între fraţi sunt discuţii, uneori şi certuri. Însă Paul şi Barnaba nu se despart din motive personale, ci pentru că discută despre activitatea lor, despre cum să ducă înainte misiunea şi au viziuni diferite. Barnaba doreşte să ducă în misiune şi pe tânărul Marcu, Paul nu vrea. Discută, dar din câteva scrisori succesive ale lui Paul se intuieşte că între cei doi n-a rămas supărare. Ba chiar, Paul îi scrie lui Timotei la care trebuia să ajungă după aceea: "Grăbeşte-te să vii la mine cât mai curând [...]. Ia-l pe Marcu şi adu-l [chiar pe el!] cu tine, căci îmi este de folos în slujire" (2Tim 4,9.11). Aceasta este fraternitatea în Biserică: se poate discuta despre viziuni, despre punctele de vedere - şi merită să se facă, se merită, acest lucru face bine, un pic de discuţie face bine - despre sensibilităţi şi idei diferite, pentru că este urât a nu se discuta niciodată. Când există această pace prea rigoristă, nu este a lui Dumnezeu. Într-o familie fraţii discută, schimbă punctele de vedere. Eu îi suspectez pe cei care nu discută niciodată, pentru că au "agende" ascunse, mereu. Aceasta este fraternitatea Bisericii: se poate discuta despre viziuni, despre sensibilităţi, despre idei diferite, şi în anumite cazuri să se spună lucrurile în faţă cu francheţe, asta ajută în anumite cazuri, şi a nu le spune din spate cu o bârfă care nu face bine nimănui. Este ocazie de creştere şi schimbare a discuţiei. Dar să ne amintim mereu: discutăm nu pentru a face război, nu pentru a ne impune, ci pentru a exprima şi a trăi vitalitatea Duhului, care este iubire şi compasiune. Discutăm, dar rămânem fraţi. Eu îmi amintesc, când eram copil, eram cinci. Discutam între noi, uneori tare, nu în fiecare zi, şi după aceea la masă toţi eram împreună. Discuţia familiei care are o mamă, mama Biserica: fiii discută.
Iubiţi fraţi şi surori, avem nevoie de o Biserică fraternă care să fie instrument de fraternitate pentru lume. Aici în Cipru există atâtea sensibilităţi spirituale şi ecleziale, diferite istorii de provenienţă, de rituri, de tradiţii diferite; dar nu trebuie să simţim diversitatea ca o ameninţare la adresa identităţii, nici nu trebuie să fim geloşi şi să ne preocupăm de respectivele spaţii. Dacă noi cădem în această ispită creşte frica, frica generează neîncredere, neîncrederea ajunge în suspiciune şi mai devreme sau mai târziu duce la război. Suntem fraţi, iubiţi de un unic Tată. Sunteţi cufundaţi în Mediterana: o mare de istorii diferite, o mare care a legănat atâtea civilizaţii, o mare din care şi astăzi debarcă persoane, popoare şi culturi din toate părţile lumii. Cu fraternitatea voastră puteţi să le amintiţi tuturor, întregii Europe, că pentru a construi un viitor demn de om trebuie să lucrăm împreună, să depăşim diviziunile, să dărâmăm zidurile şi să cultivăm visul unităţii. Avem nevoie să ne primim şi să ne integrăm, să mergem împreună, să fim toţi surori şi fraţi!
Vă mulţumesc pentru ceea ce sunteţi şi pentru ceea ce faceţi, pentru bucuria cu care vestiţi evanghelia şi pentru trudele şi renunţările cu care o susţineţi şi o continuaţi. Aceasta este calea desenată de sfinţii apostoli Paul şi Barnaba. Vă urez să fiţi mereu o Biserică răbdătoare, care discerne, care nu se înspăimântă niciodată, discerne, care însoţeşte şi care integrează; şi o Biserică fraternă, care face spaţiu celuilalt, discută, dar rămâne unită şi creşte în discuţie. Vă binecuvântez, pe fiecare dintre voi. Şi, vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie de asta! Efcharistó! [Mulţumesc!].
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
