Publicăm în continuare mesajul pentru Postul Mare din anul 2009 pe care Mons. Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto, a voit să-l dedice figurii sfântului Paul, în Anul jubiliar dedicat lui (28 iunie 2008 - 29 iunie 2009).
* * *
1. Evanghelia lui Paul. Un om "atins de Dumnezeu" într-o manieră aşa de profundă încât a trăit restul zilelor sale mişcat de unica dorinţă de a comunica altora experienţa de iubire gratuită şi eliberatoare avută în întâlnirea cu Domnul Isus pe drumul Damascului: aşa a fost Paul. Evanghelia sa - adică vestea cea bună vestită lumii de către el - este în întregime înrădăcinată în acea experienţă extraordinară: prins de Cristos, poate spune tuturor că, în timp ce eram încă păcătoşi, Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi, asumând slăbiciunile noastre, păcatul nostru, moartea noastră; înviind din moarte prin puterea Duhului revărsată asupra lui de către Tatăl, ne-a dus cu el în Dumnezeu, făcându-ne părtaşi de viaţa care vine de sus. Cu Cristos, în el şi prin el este posibil să trăim o existenţă semnificativă şi deplină, uniţi cu fraţii noştri şi surorile noastre în credinţă, în slujba tuturor. Gratuitatea darului divin triumfă asupra răului: adică posibilitatea imposibilă a lui Dumnezeu, forţa de a iubi de care noi suntem incapabili şi care ne este dată de sus, este oferită oricui va deschide Domnului uşile inimii. Pentru cel care primeşte această veste cu credinţă, nimic nu mai este la fel. Viaţa nouă începe în timp şi pentru veşnicie. Paul proclamă acest mesaj nu numai cu cuvintele şi scrierile (cele treisprezece scrisori care poartă numele său), ci şi cu existenţa sa, care este în întregime o evanghelie trăită: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine" (Gal 2,20). A relata etapele vieţii lui Paul înseamnă deci a învăţa să trăim din Cristos la şcoala celui care nu vrea să fie altceva decât un discipol al lui Isus, un imitator al său, un slujitor şi apostol al său. A-l cunoaşte pe Paul înseamnă a-l cunoaşte pe Cristos!
2. Cunoaşterea lui Paul se întemeiază înainte de toate pe cartea Faptele apostolilor (scrisă de Luca la începuturile anilor 60 d.C.), aproape în întregime dedicată chemării şi călătoriilor misionare ale apostolului. Şi scrisorile conţin importante informaţii biografice. Paul se naşte la începuturile erei creştine, aşa încât în relatarea uciderii cu pietre a lui Ştefan este prezentat ca tânărul la picioarele căruia sunt depuse mantiile ucigaşilor (Fap 7,58). Locul de naştere este Tars din Cilicia, "o cetate care nu este fără faimă" (Fap 21,39); familia este ebraică, înstărită până acolo încât a obţinut cetăţenia romană. De către părinţi, care probabil că l-au aşteptat cu intensitate, este numit Saul, "cel dorit", şi poate că şi Paul, aşa cum va fi numit mereu începând de la Fap 13,9, probabil în amintirea proconsulului Sergiu Paul, convertit la Cipru de predica sa. La Tars învaţă ca limbă proprie greaca, dar formarea sa este iudaică: părinţii urmăresc educaţia sa cu mare grijă, aşa încât îl trimit la Ierusalim pe la vârsta de 13-14 ani pentru ca să studieze la şcoala lui Gamaliel, unul din cei mai iluştri învăţători ai timpului. Întors la Tars la încheierea studiilor, nu are ocazia să-l cunoască personal pe Isus. Învaţă meseria de confecţioner de corturi de călătorie, foarte cerută într-un oraş comercial cum era oraşul său. Totuşi, viaţa obişnuită care i se deschide în faţă îl lasă foarte repede nesatisfăcut: probabil împotriva părerii părinţilor săi, decide să se întoarcă la Ierusalim, unde intră în partidul fariseilor şi se angajează în lupta împotriva creştinismului care se năştea. Ia parte la condamnarea lui Ştefan. Este un tânăr cult, zelos, cu o credinţă iudaică arzătoare, înzestrat cu spirit practic şi capacităţi decizionale. Însă, până în acest moment, existenţa lui Saul este una ca multe altele: Dumnezeu intervine în caracterul obişnuit al faptelor şi al zilelor fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să pretindem că am avut cine ştie ce experienţe, pentru ca întâlnirea cu el să schimbe pentru totdeauna viaţa noastră. A spune "dacă aş fi... dacă aş avea" este un alibi inutil. Este nevoie numai să intrăm în joc...
3. Chemarea pe drumul Damascului. În plinătatea fervorii sale anticreştine, Paul acceptă să meargă la Damasc pentru a contribui la reprimarea răspândirii primei evanghelizări a discipolilor lui Isus. Suntem prin anii 35-36 d.C. Atunci se întâmplă evenimentul care va marca pentru totdeauna viaţa sa. Episodul - relatat la persoana a treia în Fap 9 şi în formă autobiografică în Fap 22 şi 26 - constă într-o întâlnire, întâlnirea cu Cristos, care-l face să vadă toate într-un mod nou. Paul înţelege că credinţa pe care voia s-o persecute nu constă înainte de toate într-o învăţătură, ci într-o persoană, Domnul Isus, cel viu, care ia iniţiativa să i se reveleze: "Îi mulţumesc lui Cristos Isus Domnul nostru care m-a întărit pentru că m-a găsit vrednic de încredere rânduindu-mă în slujirea sa, deşi mai întâi am fost un defăimător, un persecutor şi un insultător, dar am găsit îndurare" (1Tim 1,12-13). Referindu-se la ceea ce i s-a întâmplat, Paul va vorbi despre o revelaţie, despre o misiune primită, despre o apariţie. El, care din cauza formării şi a temperamentului credea că-l are pe Dumnezeu şi se simţea drept, descoperă că a fost cucerit şi stăpânit de Dumnezeu, justificat numai de el: "Dacă un altul crede că-şi pune încrederea în trup, cu atât mai mult eu, circumcis în a opta zi; din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin; evreu dintre evrei; după Lege, fariseu; după zel, prigonitor al Bisericii, iar în ce priveşte justificare care vine din Lege, fără cusur. Dar în cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere... fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă" (Fil 3,4-7.9). Este răsturnarea totală a certitudinilor sale precedente: acum Paul acceptă să nu-şi mai aparţină pentru a aparţine numai lui Cristos şi a se lăsa condus acolo unde el va voi. Condiţia întâlnirii cu Dumnezeul cel viu este a ne lăsa răsturnaţi de el, a accepta să fim şi să facem ceea ce el vrea de la noi, nu ceea ce noi pretindem de la el.
4. Anii de tăcere, primele entuziasme şi încercarea. Răspunsul la chemare implică o dezlipire, care este o adevărată experienţă de întuneric şi de orbire. Lumina care a ajuns la Paul îl face să perceapă toată greutatea păcatului personal şi a celui radical, care apăsa asupra condiţiei umane: va vorbi despre asta cu accente de nedepăşit în capitolul al şaptelea din Scrisoarea către Romani, acolo unde descrie condiţia tragică a fiinţei umane, neputinţa de a face binele pe care l-am vrea. Domnul îl face să intuiască cât va trebui să sufere pentru numele său. În mijlocul acestei maturizări interioare, începe să-l vestească pe Cristos cu entuziasm chiar în Damasc, de unde ura adversarilor îl constrânge foarte repede să fugă în manieră aproape rocambolescă: "Iudeii s-au sfătuit ca să-l ucidă. Dar planul lor a fost adus la cunoştinţa lui Saul. Porţile cetăţii erau păzite zi şi noapte, ca să-l ucidă. Însă discipolii, luându-l într-o noapte, l-au coborât de pe zid, lăsându-l în jos într-un coş" (Fap 9,23-25). Se întoarce la Ierusalim, unde multora dintre discipolii înşişi le este frică de el, nereuşind să creadă că a devenit unul dintre ei. Barnaba este cel care-i dă încredere şi-l ia cu el, ajutându-l să fie primit şi de ceilalţi: astfel se naşte o prietenie, care este dintre cele mai frumoase pagini din viaţa lui Paul. "Atunci Barnaba l-a luat şi l-a dus la apostoli şi le-a povestit cum l-a văzut pe drum pe Domnul, care i-a vorbit şi cum a predicat cu curaj la Damasc în numele lui Isus" (Fap 9,27). Totuşi, în pofida eforturilor lui Barnaba, la sfârşit Paul este constrâns să părăsească şi Ierusalimul, în urma insistenţei fraţilor în credinţă, temându-se că elanul său evanghelizator putea să provoace o reacţie şi mai dură decât persecuţia care exista. Paul se întoarce la Tars, încurcat şi umilit: acolo va rămâne câţiva ani (cel puţin până în anul 43), într-o indispoziţie cu atât mai apăsătoare cu cât mai mult o alungase tânăr fiind şi cu cât simte mai mult în el urgenţa de a o alunga. După timpul primelor entuziasme urmează cel al amărăciunilor şi al dezamăgirilor: neînţelegerile vin nu numai din partea adversarilor, ci şi din partea fraţilor de credinţă. Cunoaşte singurătatea, un sentiment de ruşine în faţa rudelor sale şi de înfrângere faţă de visele sale, descurajarea neîmplinirii, care apare imposibilă. Experienţa lui Paul demonstrează încă de la început că iubirea cere preţul său: fără durere nimeni nu va trăi cu adevărat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii.
5. Misiunea şi criza. Barnaba, prietenul îndrăgit, va fi cel care-l va scoate din încercare şi-l va lansa în marea acţiune misionară: Barnaba apare din relatarea din Fapte ca un om prudent şi generos, care ştie să înţeleagă şi să valorizeze impetuozitatea lui Saul. Cu o iniţiativă pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de liberă, merge la Tars ca să-l ia pentru a-l duce la Antiohia, unde există o comunitatea care-l doreşte, pentru că misiunea înfloreşte dincolo de toate aşteptările cele mai roz, iar discipolii - care ai sunt numiţi pentru prima dată "creştini" - au nevoie de ajutor pentru predicarea evangheliei. Barnaba şi Saul încep să lucreze împreună şi totul pare să meargă minunat: în relatarea din Fapte (capitolele 11 şi 13-15) numele lui Barnaba mai întâi îl precedă pe cel al lui Paul; apoi va avea loc contrariul. Cei doi prieteni sunt, în realitate, foarte diferiţi: cu cât Paul este impetuos, cu atât Barnaba este liniştit şi mediator. Astfel se ajunge la momentul probabil cel mai dureros din viaţa lui Paul: despărţirea de Barnaba. Ocazia este legată de un tânăr discipol - Ioan Marcu (Marcu evanghelistul?) - care s-a arătat fără energie în prima călătorie misionară, aşa încât s-a întors (cf. Fap 13,13). Paul nu-l mai vrea cu el (mai târziu îl va redescoperi şi va trimite să-l cheme pentru a fi aproape de el şi a-l ajuta: "Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine căci îmi este de folos în slujire" (2Tim 4,11). În schimb Barnaba nu vrea să piardă pe nimeni şi consideră că mai trebuie să-i dea o posibilitate tânărului: "S-a iscat o neînţelegere între ei încât s-au despărţit unul de altul. Barnaba, luându-l pe Marcu, s-a îmbarcat spre Cipru, iar Paul, alegându-l pe Sila, a plecat după ce a fost încredinţat harului Domnului de către fraţi" (Fap 15,39-40). Cei doi - ambii îndrăgostiţi de Domnul, dar total diferiţi - decid să-şi despartă drumurile din cauza evaluării diferite a uneia şi aceleiaşi probleme, pe care fiecare dintre cei doi consideră că o priveşte cu ochii adevărului şi ai iubirii! Sfinţenia - după cum se vede - nu anulează caracterele: şi, în lumina faptelor, ar părea că Barnaba avea mai multă dreptate decât Paul! Apostolul nu are limite caracteriale: însă tocmai acest lucru poate să ne fie de ajutor. Limitele noastre nu trebuie să devină un alibi pentru a nu ne angaja. Mai mult, putem să ne întrebăm cu umilinţă la şcoala lui Paul: recunosc limitele caracterului meu şi pe cele ale altuia şi le accept, străduindu-mă să mă las transfigurat progresiv de Cristos în slujirea evangheliei şi să-i accept pe alţii cu bunăvoinţă?
6. "Transfigurarea" lui Paul. Vor urma marile călătorii misionare ale lui Paul, cu nenumărate încercări şi mângâieri (citeşte, de exemplu, 2Cor 11,24-28). Prin încercări, depăşite din iubire faţă de Cristos cu forţa harului său, animat în vestirea evangheliei de o bucurie victorioasă asupra oricărei oboseli, Paul demonstrează o grijă iubitoare faţă de toate Bisericile, născute sau întărite de acţiunea sa apostolică. Sunt mărturie scrisorile trimise lor, în care le îndeamnă, le reproşează, le conduce, le iluminează cu privire la faptul de a fi cu Cristos, cu privire la căile de acces la iertarea sa şi la iubirea sa, cu privire la viaţa după Duh, cu privire la exigenţele fidelităţii în exprimarea darului primit. Glas intens al acestei slujiri pasionate este discursul din Milet, prezentat în capitolul 20 din Fapte, un discurs de rămas bun, aproape un testament al apostolului, în care face într-un fel rezumatul vieţii. Paul ştie că de acum este cunoscut bine: "Voi ştiţi...". Faptele vorbesc pentru lui! A trăit slujirea sa cu imensă iubire faţă de Cristos şi faţă de ai săi: "Slujindu-l pe Dumnezeu cu toată umilinţa... nu m-am sustras de la nimic ca să vă vestesc cele folositoare şi v-am învăţat în public şi prin case, am dat mărturie înaintea iudeilor şi a grecilor ca să se convertească la Dumnezeu şi să creadă în Domnul nostru Isus" (Fap 20,19-21). Paul a cunoscut încercarea şi a fost fidel până la sfârşit, pentru că a avut experienţa fidelităţii Domnului său: "Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor - ne destăinuieşte în a doua Scrisoare către Corinteni - mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune». Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos" (2Cor 12,7-9). Cristos l-a transfigurat şi Paul a păstrat acest lucru ca pe ceva preţios, învăţând să se golească de sine pentru a fi plin de Dumnezeu şi a se dărui altora ca îndrăgostit de Domnul. De aceea nu ezită să se definească "prizonier al lui Cristos" (Ef 3,1), "slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu" (Rom 1,1). A devenit în Cristos colaboratorul bucuriei altuia (cf. 2Cor 1,24), martorul exigent şi în acelaşi timp tatăl iubitor: "Vă scriu acestea, nu ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă mustru ca pe nişte copii iubiţi ai mei. Chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, nu aveţi mai mulţi părinţi: eu v-am născut în Cristos Isus prin evanghelie. Aşadar, vă îndemn: fiţi imitatorii mei!" (1Cor 4,14-16). Întrebarea radicală care se naşte pentru noi din cunoaşterea lui Paul este deci: cine este Cristos pentru mine? Este ca pentru Paul, cel viu, pe care l-am întâlnit şi al cărui prizonier în libertate şi în iubire sunt şi vreau să fiu? Trăiesc din el, prin el, cu el, după exemplul lui Paul?
7. Pătimirea discipolului. Apostolul este gata, pregătit să-l urmeze pe învăţătorul până la capăt, pe calea crucii: Paul retrăieşte în el însuşi pătimirea Domnului său, mergând cu credinţă şi cu iubire în întâmpinarea morţii. "Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Capitolele 21-28 din Fapte sunt numite "passio Pauli", pentru că relatează pătimirea discipolului, călătoria detenţiei, care se va încheia cu martiriul la Roma. Conform tradiţiei, Paul va fi decapitat la a treia piatră de hotar pe Via Ostiense în locul numit "Aquae Salviae" şi va fi înmormântat acolo unde se ridică Bazilica Sfântului Paul din afara zidurilor. Capul său decapitat ar fi sărit de trei ori, făcând să ţâşnească trei izvoare, figură a apei vii care din apostol şi din evanghelia vestită de el va continua să curgă în istorie până la marginile pământului. Multe sunt analogiile cu pătimirea lui Cristos: şi pentru Paul arestarea are loc în timp ce este în miezul misiunii sale (cf. Fap 21); şi Paul rămâne singur (cf. 2Tim 4,9-18): totuşi, îl are mereu cu el pe cel care-i dă putere: "Pentru aceasta muncesc şi mă lupt cu puterea lui care lucrează în mine cu tărie" (Col 1,29). Spre deosebire de Isus, Paul se apără cu diferite discursuri, dar face asta pentru a avea ocazia de a-l vesti pe Cristos. Împlineşte în sine pătimirea lui Mesia, căruia i s-a încredinţat cu toată inima, şi asemenea Domnului său îşi oferă viaţa în folosul Bisericii, sigilând iubirea sa în tăcerea elocventă a martiriului. Marele evanghelizator îşi încheie existenţa sa vorbind de la catedra cea mai înaltă şi incontestabilă: martiriul. Paul nu s-a precupeţit pentru evanghelie: ce înseamnă pentru noi, în această lumină, ceea ce spune el despre necesitatea de a împlini ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos în trupul său spre folosul trupului său, Biserica? Iubesc, iubim Biserica, aşa cum Paul a iubit-o? Apostolul a îndurat tot felul de încercări şi de aceea ne face să întrebăm: îl urmez pe Isus în durere, acolo unde el va voi pentru mine şi unde mă precedă şi mă însoţeşte? Îl iubesc mai mult decât orice, aşa cum l-a iubit Paul? 8. Paul şi noi. Având conştiinţa fragilităţii noastre, mai ales dacă ne măsurăm după ceea ce a fost apostolul, după ce am răspuns cu adevăr la întrebările pe care viaţa lui Paul le trezeşte în noi, să-l invocăm cu încredere pe Domnul Isus, adevărat protagonist în existenţa apostolului: Laudă ţie, Doamne Isuse, care ne vorbeşti în chipul lui Paul şi ne ceri să te urmăm fără condiţii aşa cum te-a urmat el! Laudă ţie, Cristoase, căutător al oricărui om, care ai venit pentru mine în locurile vieţii mele, aşa cum ai intrat în viaţa lui Paul pe drumul Damascului! Laudă ţie, care ajungi la noi pe drumurile noastre şi ne iei cu tine şi ne trimiţi pentru a fi martorii tăi, angajaţi şi neangajaţi, pentru orice fiinţă umană, până la marginile pământului! În comuniunea sfinţilor, să ne încredinţăm apoi mijlocirii şi ajutorului apostolului neamurilor: Roagă-te pentru noi, Paule, pentru ca să putem trăi ca tine întâlnirea cu Cristos, care schimbă inima şi viaţa. Ajută-ne să ne golim de noi pentru a ne umple cu el, aşa încât, întăriţi de Duhului său, să fim capabili să credem, să sperăm şi să iubim dincolo de orice încercare sau măsură de oboseală. Dobândeşte-ne să devenim tot mai mult martori umili şi îndrăgostiţi de cel care este speranţa lumii, în comuniune cu toată Biserica, în slujba oricărei creaturi. Cristos Isus să fie pentru noi viaţa adevărată, bucuria deplină, izvorul unei iubiri mereu noi, lumina fără apus, în timp şi pentru veşnicie. Amin. Aleluia! Şi relatarea vieţii lui Paul să continue în viaţa fiecăruia dintre noi...
(După Zenit, 14 martie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
