|
| © Vatican Media |
(Bazilica "Sfântul Ioan" din Lateran, duminică, 9 noiembrie 2025)
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi celebrăm solemnitatea Sfinţirii Bazilicii din Lateran - a acestei bazilici, catedrala Romei -, care a avut loc în secolul al IV-lea de către Papa Silvestru I. Construcţia a fost realizată din voinţa împăratului Constantin, după ce acesta le-a acordat creştinilor libertatea de a-şi mărturisi credinţa şi de a exercita cultul în anul 313.
Noi amintim acest eveniment până astăzi: de ce? Desigur, pentru a aminti, cu bucurie şi recunoştinţă, un fapt istoric foarte important pentru viaţa Bisericii, dar nu numai atât. Această bazilică, de fapt, "Mama tuturor Bisericilor", este mult mai mult decât un monument şi decât un memorial istoric: este "semn al Bisericii vii, zidită cu pietre alese şi preţioase în Cristos Isus, piatră unghiulară (cf. 1Pt 2,4-5)" (Ritul binecuvântării uleiurilor şi dedicării bisericii şi a altarului, Introducere) şi, ca atare, ne aminteşte că şi noi, ca "pietre vii, formăm pe acest pământ un templu spiritual (cf. 1Pt 2,5)" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 6). Din acest motiv, aşa cum a remarcat Sfântul Paul al VI-lea, comunitatea creştină a început curând să aplice "numele de Biserică, care înseamnă adunarea credincioşilor, pentru templul care îi adună" (Angelus, 9 noiembrie 1969). Este comunitatea eclezială, "Biserica, societatea credincioşilor, [care] atestă la Lateran structura sa exterioară cea mai solidă şi evidentă" (ibid.). Aşadar, ajutaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, să reflectăm, privind la acest edificiu, asupra faptului nostru de a fi Biserică.
Mai întâi, am putea lua în considerare temeliile sale. Importanţa lor este evidentă, chiar tulburătoare în anumite privinţe. De fapt, dacă cei care l-au construit nu ar fi săpat adânc, până când nu ar fi găsit o bază suficient de solidă pe care să construiască tot restul, întreaga construcţie s-ar fi prăbuşit de mult timp sau ar fi fost în pericol de prăbuşire în orice moment, punându-ne şi pe noi în pericol serios stând aici. Din fericire, în schimb, cei care ne-au precedat au dat catedralei noastre temelii solidă, săpând adânc, cu mare efort, înainte de a începe să ridice zidurile care ne primesc, iar acest lucru ne face să ne simţim mult mai liniştiţi.
Dar ne ajută şi să reflectăm. Şi noi, de fapt, lucrători ai Bisericii vii, înainte de a putea ridica structuri impunătoare, trebuie să săpăm, în noi înşine şi în jurul nostru, pentru a elimina orice material instabil care ne-ar putea împiedica să ajungem la stânca goală a lui Cristos (cf. Mt 7,24-27). Sfântul Paul ne vorbeşte explicit despre acest lucru în a doua lectură când spune că "nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos" (3,11). Şi aceasta înseamnă să ne întoarcem constant la el şi la evanghelia sa, docili la acţiunea Duhului Sfânt. Altfel, riscul ar fi să supraîncărcăm cu structuri grele o clădire cu temelii slabe.
De aceea, iubiţi fraţi şi surori, lucrând cu toată angajarea în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, să nu fim pripiţi şi superficiali: să săpăm adânc, liberi de criteriile lumii, care prea adesea cere rezultate imediate, pentru că nu cunoaşte înţelepciunea aşteptării. Istoria milenară a Bisericii ne învaţă că numai cu umilinţă şi răbdare putem construi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o adevărată comunitate de credinţă, capabilă să răspândească toată caritatea, să cultive misiunea, să vestească, să celebreze şi să slujească acel Magisteriu apostolic al cărui prim sediu este acest Templu (cf. Sfântul Paul al VI-lea, Angelus, 9 noiembrie 1969).
În acest sens, scena care ne este prezentată în Evanghelia care a fost proclamată (Lc 19,1-10) este iluminatoare: Zaheu, un om bogat şi puternic, simte nevoia să-l întâlnească pe Isus. Îşi dă seama, însă, că este prea mic pentru a-l vedea şi, prin urmare, se urcă într-un copac, un gest neobişnuit şi nepotrivit pentru cineva de rangul său, obişnuit să primească ceea ce îşi doreşte pe o tavă, la vamă, ca şi cum ar fi fost un tribut datorat. Aici, în schimb, drumul este mai lung, iar pentru Zaheu, a urca printre ramuri înseamnă a recunoaşte propriile limite şi a depăşi inhibiţiile orgoliului. În acest fel îl poate întâlni pe Isus, care îi spune: "Astăzi trebuie să rămân în casa ta" (v. 5). De acolo, de la acea întâlnire, începe pentru el o viaţă nouă (cf. v. 8).
|
| © Vatican Media |
Istoria clădirii maiestuoase în care ne aflăm nu a fost lipsită de momente critice, pauze şi corecţii la proiectele în desfăşurare. Totuşi, datorită tenacităţii celor care ne-au precedat, ne putem aduna în acest loc minunat. La Roma, în pofida atâtor eforturi, există un mare bine care creşte. Să nu lăsăm oboseala să ne împiedice să-l recunoaştem şi să-l celebrăm, pentru a alimenta şi a reînnoi entuziasmul nostru. De altfel, caritatea trăită modelează şi chipul nostru de Biserică, pentru ca tuturor să le apară tot mai clar că ea este "mamă", "mamă a tuturor Bisericilor" sau şi "mămică", aşa cum spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea când se adresa copiilor chiar în această sărbătoare (cf. Discursul pentru Dedicarea Bazilicii "Sfântul Ioan" din Lateran, 9 noiembrie 1986).
În final, aş dori să menţionez un aspect esenţial al misiunii unei catedrale: liturgia. Este "culmea spre care se îndreaptă acţiunea Bisericii şi [...] izvorul din care izvorăşte toată puterea ei" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Sacrosanctum Concilium, 10). În ea găsim toate temele pe care le-am menţionat: suntem zidiţi ca templu al lui Dumnezeu, ca locuinţă a sa în Duh şi primim puterea de a-l predica pe Cristos în lume (cf. ibid., 2). Grija sa, aşadar, în locul scaunului lui Petru, trebuie să fie de aşa natură încât să poată servi drept exemplu pentru tot poporul lui Dumnezeu, respectând normele, atent la diferitele sensibilităţi ale celor care participă, conform principiului înculturării înţelepte (cf. ibid. 37-38) şi, în acelaşi timp, în fidelitate faţă de acel stil de sobrietate solemnă tipic tradiţiei romane, care poate face atât de mult bine sufletelor celor care participă activ (ibid., 14). Să se acorde toată atenţia pentru ca simpla frumuseţe a riturilor de aici să exprime valoarea cultului pentru creşterea armonioasă a întregului Trup al Domnului. Sfântul Augustin spunea că "frumuseţea nu este altceva decât iubire, iar iubire este viaţa" (Discurs 365, 1). Liturgia este un cadru în care acest adevăr se realizează în mod eminent; şi sper ca oricine se apropie de altarul catedralei din Roma să poată pleca apoi plin de acel har cu care Domnul vrea să inunde lumea (cf. Ez 47,1-2, 8-9, 12).
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
