Domnilor cardinali,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
Suntem adunaţi în jurul altarului pentru a-i celebra cu solemnitate pe sfinţii apostoli Petru şi Paul, Patroni principali ai Bisericii Romei. Sunt prezenţi, şi tocmai au primit palium, Arhiepiscopii Mitropoliţi numiţi în timpul ultimului an, spre care se îndreaptă salutul meu special şi afectuos. Este prezentă, trimisă de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, şi o eminentă Delegaţie a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, pe care o primesc cu recunoştinţă fraternă şi cordială. În spirit ecumenic sunt bucuros să salut şi să-i mulţumesc lui "The Choir of Westminster Abbey", care animă Liturgia împreună cu Capela Sixtină. Îi salut şi pe domnii ambasadori şi autorităţile civile: tuturor le mulţumesc pentru prezenţă şi pentru rugăciune.
În faţa bazilicii "Sfântul Petru", aşa cum ştiu bine cu toţii, sunt plasate două statui impunătoare ale apostolilor Petru şi Paul, care pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după prerogativele lor: cheile în mâna lui Petru şi sabia în mâinile lui Paul. Şi pe poarta majoră a bazilicii "Sfântul Paul din afara zidurilor" sunt reprezentate împreună scene din viaţa şi martiriul acestor două coloane ale Bisericii. Tradiţia creştină îi consideră din totdeauna pe sfântul Petru şi pe sfântul Paul nedespărţiţi: de fapt, împreună, ei reprezintă toată Evanghelia lui Cristos. Apoi, la Roma, legătura lor ca fraţi în credinţă a dobândit o semnificaţie deosebită. De fapt, comunitatea creştină din această Cetate îi consideră ca un soi de altar ridicat în faţa altui altar al miticilor Romulus şi Remus, perechea de fraţi de la care dăinuie întemeierea Romei. Ne-am putea gândi şi la un alt paralelism opozitiv, tot pe tema fraternităţii: adică, în timp ce prima pereche biblică de fraţi ne arată efectul păcatului, prin care Cain îl ucide pe Abel, Petru şi Paul, deşi foarte diferiţi omeneşte unul de altul şi în pofida faptului că în raportul lor nu au lipsit conflicte, au realizat un mod nou de a fi fraţi, trăit conform Evangheliei, un mod autentic făcut posibil tocmai de harul Evangheliei lui Cristos care a acţionat în ei. Numai urmarea lui Isus conduce la noua fraternitate: iată primul mesaj fundamental pe care solemnitatea de astăzi ni-l încredinţează fiecăruia dintre noi şi a cărui importanţă se reflectă şi asupra căutării acelei comuniuni depline, la care tânjesc Patriarhul Ecumenic şi Episcopul de Roma, precum şi toţi creştinii.
În textul din Evanghelia sfântului Matei pe care l-am ascultat puţin mai înainte, Petru face propria mărturisire de credinţă lui Isus recunoscându-l ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu; face asta şi în numele celorlalţi apostoli. Ca răspuns, Domnul îi revelează misiunea pe care intenţionează să i-o încredinţeze, adică aceea de a fi "piatra", "stânca", fundamentul vizibil pe care este construit întregul edificiu spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Dar în ce mod Petru este stânca? Cum trebuie el să realizeze această prerogativă, pe care desigur că n-a primit-o pentru el însuşi? Relatarea evanghelistului Matei ne spune înainte de toate că recunoaşterea identităţii lui Isus pronunţată de Simon în numele celor doisprezece nu provine "din carne şi din sânge", adică din capacităţile sale umane, ci dintr-o revelaţie specială a lui Dumnezeu Tatăl. În schimb, imediat după aceea, atunci când Isus prevesteşte pătimirea, moartea şi învierea sa, Simon Petru reacţionează tocmai pornind de la "carne şi sânge": el "a început să-l certe spunând: [...] Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!" (16,22). Şi Isus la rândul său a replicat: "Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine..." (v. 23). Discipolul care, prin darul lui Dumnezeu, poate să devină stâncă solidă, se manifestă şi prin ceea ce este, în slăbiciunea sa umană: o piatră pe drum, o piatră în care se poate poticni - în greacă skandalon. Apare aici evidentă tensiunea care există între darul care provine de la Domnul şi capacităţile umane; şi în această scenă dintre Isus şi Simon Petru vedem într-un fel anticipată drama istoriei papalităţii însăşi, caracterizată tocmai de prezenţa împreună a acestor două elemente: pe de o parte, graţie luminii şi forţei care vin de sus, papalitatea constituie fundamentul Bisericii pelerină în timp; pe de altă parte, de-a lungul secolelor se evidenţiază şi slăbiciunea oamenilor, pe care numai deschiderea la acţiunea lui Dumnezeu poate s-o transforme.
Şi în Evanghelia de astăzi se evidenţiază cu putere promisiunea clară a lui Isus: "porţile iadului", adică forţele răului, nu vor putea birui, "non praevalebunt". Vine în minte relatarea vocaţiei profetului Ieremia, căruia Domnul, încredinţându-i misiunea, i-a spus: "Eu însumi fac din tine astăzi o cetate întărită, o coloană de fier şi un zid de aramă, ca să te poţi împotrivi ţării întregi, regilor lui Iuda, căpeteniilor lui, preoţilor şi poporului întreg. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui - non praevalebunt -, căci eu sunt cu tine ca să te eliberez" (Ier 1,18-19). În realitate, promisiunea pe care Isus o face lui Petru este şi mai mare decât cele făcute profeţilor din vechime: de fapt, aceştia erau ameninţaţi numai de duşmanii omeneşti, în timp ce Petru va trebui să fie apărat de "porţile iadului", de puterea distrugătoare a răului. Ieremia primeşte o promisiune care-l priveşte pe el ca persoană şi slujirea sa profetică; Petru este asigurat cu privire la viitorul Bisericii, al noii comunităţi întemeiate de Isus Cristos şi care se extinde la toate timpurile, dincolo de existenţa personală a lui Petru însuşi.
Să trecem acum la simbolul cheilor, pe care l-am ascultat în Evanghelie. El face trimitere la oracolul profetului Isaia cu privire la funcţionarul Eliakim, despre care este spus: "Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va putea închide; când va închide el, nimeni nu va putea deschide" (Is 22,22). Cheia reprezintă autoritatea asupra casei lui David. Şi în Evanghelie există un alt cuvânt al lui Isus adresat cărturarilor şi fariseilor, cărora Domnul le reproşează că închid împărăţia cerurilor în faţa oamenilor (cf. Mt 23,13). Şi aceste cuvinte ne ajută să înţelegem promisiunea făcută lui Petru: lui, ca administrator fidel al mesajului lui Cristos, îi revine să deschidă poarta Împărăţiei cerurilor şi să judece dacă să primească sau să respingă (cf. Ap 3,7). Cele două imagini - cea a cheilor şi cea a legării şi dezlegării - exprimă prin urmare semnificaţii asemănătoare şi se întăresc reciproc. Expresia "a lega şi a dezlega" face parte din limbajul rabinic şi face aluzie pe de o parte la deciziile doctrinale, pe de altă parte la puterea disciplinară, adică la facultatea de a aplica sau de a ierta excomunicarea. Paralelismul "pe pământ... în ceruri" garantează că deciziile lui Petru în exercitarea acestei funcţii ecleziale au valoare şi în faţa lui Dumnezeu.
În capitolul 18 din Evanghelia lui Matei, dedicată vieţii comunităţii ecleziale, găsim alte cuvinte ale lui Isus adresate discipolilor: "Adevăr vă spun: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer" (Mt 18,18). Şi sfântul Ioan, în relatarea apariţiei lui Cristos înviat apostolilor în seara de Paşti, prezintă acest cuvânt al Domnului: "Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20,22-23). În lumina acestor paralelisme, apare clar că autoritatea de a dezlega şi de a lega constă în puterea de a ierta păcatele. Şi acest har, care elimină energia forţelor haosului şi răului, este în inima misterului şi a slujirii Bisericii. Biserica nu este o comunitate de perfecţi, ci de păcătoşi care trebuie să recunoască faptul că au nevoie de iubirea lui Dumnezeu, că au nevoie să fie purificaţi prin Crucea lui Isus Cristos. Cuvintele lui Isus despre autoritatea lui Petru şi a apostolilor lasă să transpară tocmai faptul că puterea lui Dumnezeu este iubirea, iubirea care iradiază lumina sa de pe Calvar. Astfel putem înţelege şi de ce, în relatarea evanghelică, după mărturisirea de credinţă a lui Petru urmează imediat prima vestire a pătimirii: de fapt, Isus prin moartea sa a învins puterile iadului, în sângele său a revărsat asupra lumii un fluviu imens de milostivire, care irigă cu apele sale însănătoşitoare întreaga omenire.
Iubiţi fraţi, aşa cum aminteam la început, tradiţia iconografică îl reprezintă pe sfântul Paul cu sabia şi noi ştim că aceasta reprezintă instrumentul cu care el a fost ucis. Însă, citind scrierile Apostolului neamurilor, descoperim că imaginea sabiei se referă la toată misiunea sa de evanghelizator. De exemplu, el, simţind că se apropie moartea, îi scrie lui Timotei: "Am luptat lupta cea bună" (2Tim 4,7). Desigur, nu lupta unui conducător de oşti, ci aceea a unui vestitor al Cuvântului lui Dumnezeu, fidel lui Cristos şi Bisericii sale, căreia s-a dăruit pe sine însuşi în întregime. Şi tocmai pentru aceasta Domnul i-a dăruit coroana de glorie şi l-a stabilit, împreună cu Petru, drept coloană în edificiul spiritual al Bisericii.
Dragi Mitropoliţi: palium care v-a fost conferit vă va aminti mereu că aţi fost constituiţi în şi pentru marele mister de comuniune care este Biserica, edificiu spiritual construit pe Cristos piatra unghiulară şi, în dimensiunea sa pământească şi istorică, pe stânca lui Petru. Însufleţiţi de această certitudine, să ne simţim cu toţii cooperatori ai adevărului, care - ştim - este unul şi "simfonic" şi cere de la fiecare dintre noi şi de la comunităţile noastre angajarea constantă a convertirii la unicul Domn în harul unicului Duh. Să ne conducă şi să ne însoţească mereu în drumul credinţei şi al carităţii Sfânta Maică a lui Dumnezeu. Regina apostolilor, roagă-te pentru noi! Amin.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
