|
| © Vatican Media |
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Pacea să fie cu voi!
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua tuturor!
Îmi face plăcere să vă întâlnesc în această dimineaţă, pentru a vă oferi câteva cuvinte, câteva reflecţii, dar mai ales pentru a reflecta asupra importanţei carismelor Duhului Sfânt, în special în aceste zile dinaintea Rusaliilor.
Îmi face plăcere să vă primesc şi anul acesta, la începutul întâlnirii voastre. Sunteţi responsabili, la nivel internaţional, pentru numeroase realităţi laicale şi aţi fost convocaţi de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă pentru a consolida comuniunea dintre voi şi a reflecta împreună asupra temei conducerii unei comunităţi ecleziale.
În fiecare entitate socială se simte nevoia de a avea persoane şi structuri adecvate pentru a conduce şi coordona viaţa comună. În esenţă, termenul "a conduce" se referă la acţiunea de "a ţine cârma", de "a pilota o navă". Prin urmare, este vorba de a oferi o direcţie sigură, astfel încât comunitatea să fie un loc de creştere pentru membrii săi. Astfel, chiar şi în Biserică, unii sunt numiţi să conducă.
Totuşi, conducerea în Biserică nu se naşte din simpla exigenţă de a coordona nevoile religioase ale membrilor săi. Biserica a fost întemeiată de Cristos ca semn perpetuu al voinţei sale mântuitoare universale şi este locul, voit de Dumnezeu, unde toţi oamenii, în fiecare epocă, pot primi roadele Răscumpărării şi pot experimenta viaţa nouă pe care Cristos ne-a dat-o. În acest sens, natura Bisericii este sacramentală: are cu siguranţă o dimensiune externă şi instituţională cu structurile sale şi, în acelaşi timp, este un semn eficient al comuniunii prin care participăm la însăşi viaţa Treimii.
Aceste caracteristici particulare ale Bisericii sunt prezente în mod necesar şi în conducerea sa, care nu este niciodată numai tehnică; dimpotrivă, are în sine o orientare mântuitoare, adică trebuie să tindă spre binele spiritual al credincioşilor. Într-adevăr, Sfântul Paul o enumeră printre carisme: "Sunt cei care au puterea minunilor - scrie el -, apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite" (1Cor 12,28).
Pornind de la aceste premise, să ne îndreptăm acum atenţia asupra asociaţiilor de credincioşi şi a mişcărilor ecleziale. Aici, conducerea este în general încredinţată laicilor şi exprimă participarea la munus [funcţia] regală a lui Cristos primită prin Botez. Este pusă în slujba celorlalţi credincioşi şi a vieţii asociaţiei şi este rodul unor alegeri libere, care trebuie înţelese ca o expresie a discernământului comun: a permite exprimarea liberă a vocii fiecăruia.
Dacă, aşa cum am spus, conducerea este un dar particular al Duhului Sfânt, pe care membrii unei comunităţi îl recunosc ca fiind prezent în unii dintre fraţii şi surorile lor în credinţă, decurg cel puţin trei consecinţe. Prima este că trebuie să fie în folosul tuturor (cf. 1Cor 12,7), adică să promoveze binele comunităţii, al asociaţiei şi al întregii Biserici. Prin urmare, conducerea nu poate fi niciodată exploatată pentru interese personale sau forme lumeşti de prestigiu şi putere. A doua consecinţă este că nu poate fi niciodată impusă de sus, ci trebuie să fie un dar recognoscibil în comunitate şi acceptat liber, de unde şi importanţa alegerilor libere pentru a o face eficientă. A treia consecinţă este că, ca orice carismă, şi conducerea unei asociaţii este supusă discernământului păstorilor, care veghează asupra autenticităţii şi utilizării corecte a carismelor (cf. Lumen gentium, 12; Iuvenescit Ecclesia, 9 şi 17).
Anumite caracteristici trebuie să fie întotdeauna prezente în conducere: ascultarea reciprocă, coresponsabilitatea, transparenţa, apropierea fraternă, discernământul comunitar (cf. Discursul adresat participanţilor la Capitulul General al Legionarilor lui Cristos, 19 februarie 2026). În plus, aş dori să reamintesc că "buna conducere, în loc să se concentreze în întregime asupra ei înseşi, promovează subsidiaritatea şi participarea responsabilă a tuturor membrilor comunităţii" (ibid.). Acestea sunt îndrumări simple, dar ar trebui ţinute întotdeauna cont de ele în exercitarea autorităţii.
Preaiubiţilor, asociaţiile voastre şi mişcările voastre au origini diferite şi au istorii, identităţi şi idealuri distincte. Cei care le conduc, aşadar, îşi asumă o sarcină delicată: pe de o parte, sunt chemaţi să păstreze şi să valorifice memoria unui patrimoniu viu; pe de altă parte, au un rol "profetic", care implică ascultarea nevoilor pastorale actuale pentru a înţelege cum să răspundem noilor provocări şi sensibilităţilor culturale, sociale şi spirituale ale timpului nostru. Numai aşa, de fapt, se poate fi creştin, discipol şi misionar în societatea şi Biserica de astăzi. O parte din sarcina profetică a celor care conduc, aşadar, este de a promova deschiderea asociaţiei sau a mişcării, şi a fiecăruia dintre membrii săi, faţă de situaţiile istorice. Apartenenţa, de fapt, este autentică şi rodnică atunci când nu se limitează la participarea la activităţi interne de grup, ci interpretează semnele timpurilor şi se extinde spre exterior, ajungând la toţi, la cultura timpului şi la câmpuri de misiune încă neexplorate.
Un alt element de importanţă vitală este comuniunea. Cei care conduc sunt chemaţi să fie deosebit de sensibili la păstrarea, creşterea şi consolidarea comuniunii. Acest lucru se aplică atât vieţii în cadrul asociaţiei sau mişcării, cât şi comuniunii cu alte entităţi ecleziale şi cu Biserica în ansamblu. Cei care exercită o misiune de conducere în Biserică trebuie să înveţe să asculte şi să îmbrăţişeze opinii diverse, orientări culturale şi spirituale diverse şi temperamente personale diverse, căutând întotdeauna să păstreze, mai ales în deciziile necesare şi adesea dificile, binele mai mare al comuniunii. Aceasta necesită o mărturie de blândeţe, de detaşare şi de iubire altruistă faţă de fraţii şi surorile noastre şi faţă de comunitate, care să servească drept exemplu pentru toţi. Aici aş dori să subliniez importanţa acestei dimensiuni a comuniunii cu întreaga Biserică. Uneori găsim grupuri care se retrag în sine şi cred că realitatea lor specifică este singura, sau că este Biserica, dar Biserica este noi toţi; este mult mai mult! Şi de aceea mişcările noastre trebuie să caute cu adevărat cum să trăiască în comuniune cu întreaga Biserică, la nivel diecezan. Şi astfel, episcopul este un punct de referinţă foarte important, iar dacă un grup spune: "Nu, nu suntem în comuniune cu acel episcop, vrem un altul", nu este bine. Trebuie să încercăm să trăim în comuniune cu întreaga Biserică, la nivel diecezan şi universal.
În această lumină, putem înţelege mai bine semnificaţia fidelităţii faţă de carisma fondatoare, care constituie o referinţă esenţială pentru conducerea unei entităţi ecleziale. Fiecare carismă autentică include deja fidelitate şi deschidere faţă de Biserică. A conduce cu fidelitate faţă de carisma fondatoare înseamnă, aşadar, a găsi în ea inspiraţia de a fi deschişi la drumul pe care Biserica îl parcurge în prezent, fără a ne conforma modelelor pozitive ale trecutului, ci mai degrabă a ne lăsa provocaţi de noi realităţi şi provocări, în dialog cu toate celelalte componente ale corpului eclezial.
Preaiubiţilor, vă mulţumesc pentru tot ceea ce sunteţi şi faceţi. Asociaţiile de credincioşi şi mişcările ecleziale sunt un dar nepreţuit pentru Biserică. Există o mare bogăţie printre voi, atâtea persoane bine educate şi atâţia evanghelizatori talentaţi; atâţia tineri şi diferite vocaţii la viaţa sacerdotală şi matrimonială. Varietatea carismelor, darurilor şi metodelor de apostolat dezvoltate de-a lungul anilor vă permite să fiţi prezenţi în domeniile culturii, artei, asistenţei sociale şi muncii, aducând lumina evangheliei pretutindeni. Protejaţi şi, cu harul lui Dumnezeu, cultivaţi toate aceste daruri! Biserica vă susţine şi vă însoţeşte.
Vă binecuvântez din inimă, invocând pentru voi toţi mijlocirea Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Vă mulţumesc.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
