|
| © Vatican Media |
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Pacea să fie cu voi.
Bună ziua, vă rog să mă iertaţi că am întârziat puţin, vă mulţumesc pentru răbdare. Vom împărtăşi doar câteva momente, dar este o plăcere.
Sunt bucuros să vă primesc astăzi în casa lui Petru, casa Bisericii, unde ar trebui să ne simţim cu toţii ca o mare familie adunată în jurul focului iubirii sale. Aţi dialogat în aceste zile urmând o metodă sinodală, reflectând asupra unor probleme actuale care afectează viaţa de familie. A trăi sinodalitatea în familie cere "să mergem împreună", împărtăşind bucurii şi tristeţi, dialogând respectuos şi sincer între toţi membrii săi, învăţând să ne ascultăm unii pe alţii şi să luăm deciziile familiale care sunt importante pentru toţi.
Urmărind această temă, şi aşa cum ar spune iubitul nostru Papă Francisc, vă propun trei cuvinte pentru a reflecta împreună: jubileu, speranţă şi familie.
Jubileu, în Vechiul Testament, evocă întoarcerea: întoarcerea la pământ, la condiţia originară a oamenilor liberi, la originile dreptăţii şi milostivirii lui Dumnezeu (cf. Lev 25). Astăzi, trebuie să citim această întoarcere ca o chemare la întoarcerea la centrul vieţii noastre, la Dumnezeu însuşi, la Dumnezeul lui Isus Cristos.
Jubileul ne invită, de asemenea, să ne gândim la rădăcinile noastre: la credinţa primită de la părinţii noştri, la rugăciunea perseverentă a bunicilor noastre în timp ce depănau bobiţele rozariului, la viaţa lor simplă, umilă şi onestă care, ca un ferment, a susţinut atâtea familii şi comunităţi. În ele, am învăţat că Isus este calea, adevărul şi viaţa (cf. In 14,6). În el, găsim adevărata noastră bucurie: bucuria de a şti că suntem acasă, în locul unde aparţinem.
Jubileul Speranţei este un drum spre întâlnirea cu acel adevăr care este Dumnezeu însuşi. La începutul misiunii sale, Isus descrie acest Jubileu ca un an de har (cf. Lc 4,19), iar după Înviere îi cheamă pe discipoli să "se întoarcă în Galileea" (cf. Mt 28,10). Nu trebuie să cădem în pericolul de a ne baza viaţa pe siguranţa umană şi pe aşteptările lumeşti. În domeniul social, am putea traduce această ispită ca încercarea de a "ne descurca", aşa cum spunea sfântul recent canonizat Pier Giorgio Frassati (cf. Scrisoarea către Isidoro Bonini, 27 februarie 1925). Suntem, de asemenea, conştienţi că astăzi există ameninţări reale la adresa demnităţii familiei, cum ar fi, de exemplu, problemele legate de sărăcie, lipsa unui loc de muncă şi a accesului la asistenţă medicală, abuzurile asupra celor mai vulnerabili, migraţiile, războaiele (cf. Francisc, Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 44-46). Instituţiile publice şi Biserica au responsabilitatea de a căuta modalităţi de a promova dialogul şi de a consolida acele elemente din societate care favorizează viaţa în familie şi educaţia membrilor săi (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 8).
În acest context, putem înţelege familia ca pe un dar şi o misiune. Este crucial să încurajăm coresponsabilitatea şi protagonismul familiilor în viaţa socială, politică şi culturală, promovând contribuţia lor valoroasa în comunitate. În fiecare copil, în fiecare soţie sau soţ, Dumnezeu ne încredinţează Fiului său, Mamei sale, aşa cum a făcut cu sfântul Iosif, pentru a fi, împreună cu ei, temelia, fermentul şi mărturia iubirii lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Pentru a fi o Biserică familială şi un cămin unde focul Duhului Sfânt arde, îşi răspândeşte căldura, aduce darurile şi experienţele sale pentru binele comun şi îi cheamă pe toţi să trăiască în speranţă.
Sfântul Paul al VI-lea, în celebra sa omilie de la Nazaret, ne-a îndemnat să urmăm exemplul Sfintei Familii, însoţindu-i, susţinându-i pe ceilalţi în tăcere, în muncă şi în rugăciune, pentru ca Dumnezeu să împlinească în ei planul de iubire pe care l-a rezervat pentru ei. Aceasta este iubirea care se întrupează în fiecare viaţă născută la credinţă prin botez şi unsă "pentru a vesti acest an de har" tuturor, care îl vor întâlni pe Isus în Euharistie şi în sacramentul iertării, care îl vor urma în misiune ca preot, ca tată creştin sau ca persoană consacrată, până la întâlnirea definitivă, până la destinaţia speranţei noastre.
Iubi fraţi şi surori, concluzia acestei reflecţii trebuie să fie o chemare la o angajare şi la acea bucurie debordantă care i-a umplut pe discipoli la întâlnirea cu Isus Înviat şi i-a condus să proclame numele său pe tot pământul. Sfântul Augustin a definit această "jubilare" ca o bucurie care nu poate fi exprimată în cuvinte şi care este proprie, în special, Celui Inefabil (cf. Comentariu la Psalmul 94,3). Fie ca familiile noastre să fie acel cântec tăcut al speranţei, capabil să răspândească lumina lui Cristos cu viaţa lor, "pentru ca bucuria evangheliei - citându-l pe Papa Francisc - să ajungă până la marginile pământului şi nicio periferie să nu fie lipsită de lumina ei" (Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288).
Vă încredinţez pe toţi mijlocirii Sfintei Familii din Nazaret, modelul perfect pe care Dumnezeu îl oferă ca răspuns la strigătul disperat de ajutor al atâtor familii. Imitând-o, casele noastre vor fi torţe vii ale luminii lui Dumnezeu. Domnul să vă binecuvânteze. Multe mulţumiri.
Domnul să fie cu voi.
Fie numele Domnului binecuvântat.
Ajutorul nostru este în numele Domnului.
Să vă binecuvânteze Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Amin.
Multe mulţumiri. Felicitări pentru munca realizată.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
