CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)
Întâlnirea cu familiile
Catedrala "Adormirea Maicii Domnului", Santiago de Cuba
Marţi, 22 septembrie 2015
Suntem în familie. Şi când unul este în familie se simte acasă. Mulţumesc, familii cubaneze, mulţumesc, cubanezilor, pentru că m-aţi făcut să mă simt în familie în toate aceste zile, pentru că m-aţi făcut să mă simt acasă. Mulţumesc pentru toate acestea. Această întâlnire cu voi este ca "cireaşa de pe tort". Să închei vizita mea trăind această întâlnire în familie este un motiv pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru "căldura" care provine din oameni care ştiu să primească, ştiu să accepte, ştiu să facă să se simtă cineva acasă. Mulţumesc tuturor cubanezilor!
Mulţumesc monseniorului Dionisio García, arhiepiscop de Santiago, pentru salutul pe care mi l-a adresat în numele tuturor, şi cuplului care a avut curajul să împărtăşească dorinţele sale şi pe ai săi cu noi toţi pentru a trăi familia ca o "biserică familială".
Evanghelia lui Ioan ne prezintă ca prim eveniment public al lui Isus nunta din Cana, în sărbătoarea unei familii. Acolo este cu Maria mama sa şi câţiva dintre discipolii săi. Împărtăşeau sărbătoarea familială.
Nunta este moment special în viaţa multora. Pentru cei "mai veterani", părinţi, bunici, este o ocazie pentru a aduna rodul semănatului. Dă bucurie sufletului a-i vedea pe copii crescând şi putând forma propria familie. Este oportunitatea de a vedea, pentru o clipă, că totul pentru ceea ce s-a luptat a meritat. A-i însoţi pe copii, a-i susţine, a-i stimula pentru ca să se poată decide să construiască viaţa lor, să formeze familia lor, este o mare misiune pentru părinţi. La rândul lor, tinerii soţi sunt în bucurie. Un întreg viitor care începe. Şi totul are "gust" de casă nouă, de speranţă. La nuntă mereu se întâlnesc trecutul pe care-l moştenim şi viitorul care ne aşteaptă. Este amintire şi speranţă. Mereu se deschide oportunitatea de a mulţumi pentru tot ceea ce ne-a permis să ajungem până astăzi cu aceeaşi iubire pe care am primit-o.
Şi Isus începe viaţa sa publică tocmai într-o căsătorie. Se inserează în această istorie de semănat şi recoltă, de vise şi căutări, de eforturi şi angajare, de munci obositoare care au arat pământul pentru ca să dea rodul său. Isus începe viaţa sa publică în cadrul unei familii, în sânul unei comunităţi familiale. Şi tocmai în sânul familiilor noastre El continuă să se insereze, continuă să fie parte. Îi place să stea în familie.
Este interesant de observat cum Isus se manifestă şi la mese, la cine. A mânca împreună cu diferite persoane, a vizita diferite case a fost pentru Isus un loc privilegiat pentru a face cunoscut proiectul lui Dumnezeu. El merge la casa prietenilor - Marta şi Maria -, dar nu este selectiv, nu-i pasă dacă sunt vameşi sau păcătoşi, ca Zaheu. Nu numai El acţiona aşa, ci când i-a trimis pe discipolii săi să anunţe vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, le-a spus: "Rămâneţi în acea casă, mâncaţi şi beţi ceea ce vi se dă" (Lc 10,7). Căsătorii, vizite la familii, cine, ceva special trebuie să aibă aceste momente în viaţa persoanelor de vreme ce Isus preferă să se manifeste acolo.
Îmi amintesc în dieceza mea precedentă că multe familii îmi explicau că unicul moment pe care-l aveau pentru a sta împreună era în mod normal cina, seara, când se întorceau de la muncă, iar cei mai mici terminau temele pentru şcoală. Era un moment special de viaţă familială. Se comenta ziua, ceea ce a făcut fiecare, se făcea ordine în casă, se aranjau hainele, se organizau activităţile principale pentru zilele următoare, copiii se certau... era momentul. Sunt momente în care vine chiar obosit şi vreo discuţie, vreo ceartă între soţ şi soţie se întâmplă, dar nu trebuie să fie frică; mie îmi este frică de cuplurile care îmi spun că niciodată, niciodată n-au avut o discuţie; rar, este rar. Isus alege aceste momente pentru a ne arăta iubirea lui Dumnezeu, Isus alege aceste spaţii pentru a intra în casele noastre şi a ne ajuta să-l descoperim pe Duhul viu şi activ în casele noastre şi în lucrurile noastre zilnice. În casă învăţăm fraternitatea, învăţăm solidaritatea, învăţăm să nu fim prepotenţi. În casă învăţăm să primim şi să apreciem viaţa ca o binecuvântare şi că fiecare are nevoie de ceilalţi pentru a merge înainte. În casă experimentăm iertarea şi suntem invitaţi încontinuu să iertăm, să ne lăsăm transformaţi. Este interesant: în casă nu este loc pentru "măşti", suntem ceea ce suntem şi, într-un mod sau în altul, suntem invitaţi să căutăm ceea ce este mai bun pentru ceilalţi.
Pentru aceasta comunitatea creştină numeşte familiile cu numele de biserici familiale, pentru că în căldura casei credinţa impregnează fiecare colţ, luminează fiecare spaţiu, construieşte comunitatea. În momente ca acestea persoanele au început să descopere iubirea concretă şi activă a lui Dumnezeu.
În multe culturi în ziua de astăzi dispar aceste spaţii, dispar aceste momente familiale, încet-încet totul tinde să se despartă, să se izoleze; sunt tot mai puţine momentele în comun, pentru a fi uniţi, pentru a sta în familie. Şi aşadar nu se ştie să se aştepte, nu se ştie să se ceară permisiunea, nu se ştie să se ceară scuze, nu se ştie să se mulţumească, deoarece casa devine goală, nu de persoane, ci goală de relaţii, goală de contacte umane, goală de întâlniri, între părinţi, copii, bunici, nepoţi, fraţi... În urmă cu puţin timp o persoană care lucrează cu mine îmi povestea că soţia sa şi copiii au plecat în vacanţă şi el a rămas singur, pentru că trebuia să lucreze în acele zile. În prima zi casa era în întregime în tăcere, "în pace", era fericit, nimic în dezordine. A treia zi, când l-am întrebat ce mai face, mi-a spus: "Vreau deja ca să se întoarcă toţi". Simţea că nu putea trăi fără soţia sa şi copiii săi. Şi acest lucru este frumos, acest lucru este frumos.
Fără familie, fără căldura casei, viaţa devine goală, încep să lipsească reţelele care ne susţin în dificultăţi, reţelele care ne alimentează în viaţa zilnică şi motivează lupta pentru prosperitate. Familia ne salvează de două fenomene actuale, două lucruri care se întâmplă în ziua de astăzi: fragmentarea, adică diviziunea, şi masificarea. În ambele cazuri, persoanele se transformă în indivizi izolaţi, uşor de manipulat şi de condus. Şi atunci găsim în lume societăţi divizate, rupte, separate sau puternic masificate, sunt consecinţă a rupturii legăturilor familiale; când se pierd relaţiile care ne constituie ca persoane, care ne învaţă să fim persoane. Şi astfel unui uită cum se spune tată, mamă, fiu, fiică, bunic, bunică... Se pierde amintirea acestor relaţii care sunt fundamentul. Sunt fundamentul numelui pe care-l avem.
Familia este şcoală de umanitate, şcoală care învaţă să se pună inima în necesităţile celorlalţi, să fie atenţi la viaţa celorlalţi. Când trăim bine în familie, egoismele rămân mici - există, pentru că toţi avem un pic de egoism -; dar când nu se trăieşte o viaţă de familie se generează acele personalităţi pe care le putem defini astfel: "eu, pe mine, mie, cu mine, pentru mine", total centrate pe ele însele, care ignoră solidaritatea, fraternitatea, munca în comun, iubirea, discuţia între fraţi. Ignora asta. În pofida multelor dificultăţi care chinuiesc astăzi familiile noastre în lume, să nu uităm, vă rog, de acest lucru: familiile nu sunt o problema, sunt înainte de toate o oportunitate. O oportunitate pe care trebuie s-o îngrijim, s-o ocrotim şi s-o însoţim. Este un mod de a spune că sunt o binecuvântare. Când începi să trăieşti familia ca pe o problemă, oboseşti, nu mergi, pentru că eşti centrat în întregime pe tine însuţi.
Se discută mult astăzi despre viitor, despre ce lume vrem să lăsăm copiilor noştri, ce societate vrem pentru ei. Cred că una dintre posibilele răspunsuri se găseşte privindu-vă pe voi, această familie care a vorbit, pe fiecare dintre voi: vrem să lăsăm o lume de familii. Este cea mai bună moştenire: să lăsăm o lume de familii. Desigur, nu există familia perfectă, nu există soţi perfecţi, părinţi perfecţi nici copii perfecţi şi, dacă nu se supără, eu aş spune soacră perfectă. Nu există, nu există. Dar asta nu împiedică să fie răspunsul pentru ziua de mâine. Dumnezeu ne stimulează la iubire şi iubirea se angajează mereu cu persoanele pe care le iubeşte. Pentru aceasta, să avem grijă de familiile noastre, adevărate şcoli ale zilei de mâine. Să avem grijă de familiile noastre, adevărate spaţii de libertate. Să avem grijă de familiile noastre, adevărate centre de umanitate.
Şi aici îmi vine o imagine: când, la audienţele de miercuri, trec ca să salut oamenii, multe, multe femei îmi arată pântecele şi îmi spun: "Părinte, mi-l binecuvântaţi?". Eu acum vă propun un lucru, tuturor acelor femeie care sunt "însărcinate cu speranţă", pentru că un copil este o speranţă: ca în acest moment să-şi atingă pântecele. Dacă este vreuna aici, să facă asta. Sau cele care ascultă la radio sau la televizor. Şi eu, fiecăreia dintre ele, fiecărui băiat sau fată care este acolo înăuntru şi aşteaptă, dau binecuvântarea. Astfel că fiecare să-şi atingă pântecele şi eu le dau binecuvântarea, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi urez ca să se nască frumos, sănătos, să crească bine, să-l poată creşte bine. Mângâiaţi copilul pe care-l aşteptaţi.
Nu vreau să închei fără să fac referinţă la Euharistie. Aţi observat că Isus vrea să utilizeze ca spaţiu al memorialului său o cină. Alege ca spaţiu al prezenţei sale printre noi un moment concret al vieţii familiale. Un moment trăit şi comprehensibil pentru toţi, cina.
Şi Euharistia este cina familiei lui Isus, care de la un capăt la altul al pământului se reuneşte pentru a asculta Cuvântul său şi a se hrăni cu Trupul său. Isus este Pâinea Vieţii pentru familiile noastre, vrea să fie prezent mereu hrănindu-ne cu iubirea sa, susţinându-ne cu credinţa sa, ajutându-ne să mergem cu speranţa sa, pentru ca în toate împrejurările să putem experimenta că El este adevărata Pâine din cer.
Peste câteva zile voi participa împreună cu familiile din lume la Întâlnirea Mondială a Familiilor şi în mai puţin de o lună la Sinodul Episcopilor care are ca temă familia. Vă invit să vă rugaţi. Vă cer, vă rog să vă rugaţi pentru aceste două intenţii, pentru ca să ştim cu toţii împreună să ne ajutăm ca să avem grijă de familie, pentru ca să ştim tot mai mult să-l descoperim pe Emanuel, adică pe Dumnezeu care trăieşte în mijlocul poporului său făcând din fiecare familie şi din toate familiile locuinţa sa. Contez pe rugăciunea voastră. Mulţumesc!
Salutul final de la terasa care se află în faţa bisericii:
Vă salut. Vă mulţumesc... primirea, căldura... Cubanezii sunt într-adevăr gentili, buni şi te fac să te simţi acasă. Multe mulţumiri! Şi vreau să spun un cuvânt de speranţă. Un cuvânt de speranţă care poate ne va face să întoarcem capul înapoi şi înainte. Privind înapoi: amintirea. Amintirea celor care ne-au adus la viaţă şi în special a bunicilor. Un mare salut bunicilor. Să nu uităm de bunici. Bunicii sunt amintirea noastră vie. Şi privind înainte: copiii şi tinerii, care sunt forţa unui popor. Un popor care are grijă de bunicii săi şi care are grijă de copiii săi şi de tinerii săi, are triumful asigurat! Dumnezeu să vă binecuvânteze. Lăsaţi-mă să vă dau binecuvântarea, dar cu o condiţie. Va trebui să plătiţi ceva: vă cer să vă rugaţi pentru mine. Aceasta este condiţia. Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La revedere şi mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
