|
| © Vatican Media |
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Pacea să fie cu voi!
Domnule cardinal,
Iubiţi fraţi în episcopat, iubiţi fraţi şi surori!
Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia întâlnirii anuale organizate de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă cu voi, moderatori, responsabili internaţionali şi delegaţi ai agregărilor ecleziale recunoscute sau înfiinţate de Sfântul Scaun.
Voi reprezentaţi mii de persoane care trăiesc experienţa lor de credinţă şi apostolatul lor în cadrul asociaţiilor, mişcărilor şi comunităţilor. De aceea, doresc, înainte de toate, să vă mulţumesc pentru slujirea de îndrumare şi de animare pe care o desfăşuraţi. A-i sprijini şi a-i încuraja pe fraţi pe drumul creştin comportă responsabilitate, angajare, adesea şi dificultăţi şi neînţelegeri, dar este o misiune indispensabilă şi de mare valoare. Biserica vă este recunoscătoare pentru tot binele pe care îl faceţi.
Darul vieţii asociative şi al carismelor
Realităţile agregative la care aparţineţi sunt foarte diferite între ele, prin natură şi prin istorie, şi toate sunt importante pentru Biserică. Unele s-au născut pentru a împărtăşi un scop apostolic, caritabil, de cult sau pentru a susţine mărturia creştină în ambiente sociale specifice. Altele, în schimb, au provenit dintr-o inspiraţie carismatică, o carismă iniţială care a dat viaţă unei mişcări, unei noi forme de spiritualitate şi evanghelizare.
În voinţa de a se asocia, care a dat naştere primului tip de agregări, găsim o caracteristică esenţială: nimeni nu este creştin singur! Facem parte dintr-un popor, dintr-un trup pe care Domnul l-a constituit. Sfântul Augustin, vorbind despre primii discipoli ai lui Isus, spune: "Deveniseră cu siguranţă templul lui Dumnezeu şi nu deveniseră aşa doar ca indivizi, ci toţi împreună deveniseră templul lui Dumnezeu" (En. in Ps. 131, 5). Viaţa creştină nu se trăieşte în izolare, ca şi cum ar fi o aventură intelectuală sau sentimentală, limitată în mintea noastră şi în inima noastră. Se trăieşte cu ceilalţi, într-un grup, într-o comunitate, pentru că Cristos înviat se face prezent printre discipolii adunaţi în numele său.
Apostolatul asociat al credincioşilor a fost puternic încurajat de Conciliul Vatican II, în special prin decretul despre apostolatul laicilor, unde, printre altele, se afirmă că acesta "are o mare importanţă şi pentru că, fie în comunităţile ecleziale, fie în diversele medii, apostolatul cere adeseori să fie exercitat printr-o acţiune comună. Organizaţiile create în vederea unui apostolat colectiv îşi susţin membrii şi îi formează pentru apostolat, le orânduiesc şi le conduc acţiunea apostolică în aşa fel încât se pot spera roade mult mai bogate decât fiecare ar acţiona separat" (nr. 18).
Apoi, există realităţile născute dintr-o carismă: carisma unui fondator sau a unui grup de iniţiatori, sau carisma care se inspiră din cea a unui institut călugăresc. Şi aceasta este o dimensiune esenţială în Biserică. Aş vrea să vă invit să consideraţi carismele cu referinţă la har, la darul Duhului. În scrisoarea Iuvenescit Ecclesia, pe care voi o cunoaşteţi bine, se spune că ierarhia ecleziastică şi sacramentul Preoţiei există ca să rămână mereu vie printre credincioşi "oferta obiectivă a harului" care este dăruit prin "Sacramente, prin vestirea normativă a cuvântului şi prin îngrijirea pastorală" (nr. 14). Carismele, în schimb, "sunt distribuite liber de Duhul Sfânt pentru ca harul sacramental să aducă rod în viaţa creştină în mod diversificat şi la toate nivelurile sale" (nr. 15).
Aşadar, totul în Biserică se înţelege cu referinţă la har: instituţia există pentru ca harul să fie mereu oferit, carismele sunt ridicate pentru ca acest har să fie primit şi să aducă rod. Fără carisme există riscul ca harul lui Cristos, oferit din abundenţă, să nu găsească pământul bun pentru a-l primi! Iată de ce Dumnezeu trezeşte carisme, pentru ca acestea să trezească în inimi dorinţa întâlnirii cu Cristos, setea de viaţa divină pe care el ne-o oferă, într-un cuvânt, harul!
Prin aceasta vreau să reiterez, pe urma predecesorilor mei şi cu Magisteriul Bisericii, mai ales începând de la Conciliul Vatican II, că darurile ierarhice şi darurile carismatice "sunt co-esenţiale constituţiei divine a Bisericii întemeiate de Isus" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Mesaj către Congresul Mondial al Mişcărilor Ecleziale, 27 mai 1998). Graţie carismelor care au dat naştere mişcărilor voastre şi comunităţilor voastre, atâtea persoane s-au apropiat de Cristos, au regăsit speranţa în viaţă, au descoperit maternitatea Bisericii şi doresc să fie ajutate să crească în credinţă, în viaţa comunitară, în operele de caritate şi să ducă altora, prin evanghelizare, darul pe care l-au primit.
Unitate şi misiune, în unire cu papa
Unitatea şi misiunea sunt două pietre de temelie ale vieţii Bisericii şi două priorităţi în slujirea petrină. Prin urmare, invit toate asociaţiile şi mişcările ecleziale să colaboreze cu fidelitate şi generozitate cu papa, în special în aceste două domenii.
Înainte de toate, în a fi plămadă de unitate. Voi toţi trăiţi încontinuu experienţa comuniunii spirituale care vă leagă. Este comuniunea pe care Duhul Sfânt o creează în Biserică. Este o unitate care îşi are fundamentul în Cristos: el ne atrage, ne atrage la sine şi astfel ne uneşte şi între noi. Despre asta vorbea Sfântul Paulin de Nola când îi scria Sfântului Augustin: "Avem un unic cap, unic este harul care ne inundă, trăim dintr-o unică pâine, mergem pe un unic drum, locuim în aceeaşi casă. [...] Noi suntem una, atât în spiritul, cât şi în trupul Domnului, pentru a evita să fim nimic dacă ne despărţim de acel Unul" (Scrisoarea 30, 2).
Această unitate, pe care voi o trăiţi în grupuri şi în comunităţi, extindeţi-o pretutindeni: în comuniunea cu păstorii Bisericii, în apropierea de celelalte realităţi ecleziale, făcându-vă apropiaţi de persoanele pe care le întâlniţi, în aşa fel încât carismele voastre să rămână mereu în slujba unităţii Bisericii şi să fie ele însele "ferment de unitate, de comuniune şi de fraternitate" (cf. Omilia, 18 mai 2025) în lumea atât de sfâşiată de discordie şi de violenţă.
În al doilea rând, misiunea. Misiunea a marcat experienţa mea pastorală şi a plăsmuit viaţa mea spirituală. Şi voi aţi experimentat acest drum. Din întâlnirea cu Domnul, din viaţa nouă care a invadat inima voastră, s-a născut dorinţa de a-l face cunoscut altora. Şi aţi implicat atâtea persoane, aţi dedicat mult timp, entuziasm, energii pentru a face cunoscută evanghelia în cele mai îndepărtate locuri, în cele mai dificile ambiente, îndurând dificultăţi şi eşecuri. Menţineţi mereu viu acest elan misionar printre voi: mişcările au şi astăzi un rol fundamental pentru evanghelizare. Printre voi sunt persoane generoase, bine formate, cu experienţă "pe teren". Este vorba de un patrimoniu care trebuie fructificat, rămânând în ascultarea realităţii de astăzi cu noile sale provocări. Puneţi talentele voastre în slujba misiunii, fie în locurile de primă evanghelizare, fie în parohiile şi în structurile ecleziale locale, pentru a ajunge la atâţia care sunt departe şi, uneori fără să ştie, aşteaptă Cuvântul vieţii.
Concluzie
Preaiubiţilor, sunt fericit să vă întâlnesc astăzi pentru această primă dată. Dacă Dumnezeu va voi, vom avea alte ocazii pentru a ne cunoaşte mai bine, dar între timp vă încurajez să continuaţi drumul. Păstraţi-l mereu în centru pe Domnul Isus! Acesta este esenţialul, iar carismele însele folosesc pentru aceasta. Carisma este funcţională pentru întâlnirea cu Cristos, pentru creşterea şi pentru maturizarea umană şi spirituală a persoanelor, pentru zidirea Bisericii. În acest sens, suntem cu toţii chemaţi să-l imităm pe Cristos, care s-a despuiat pe sine pentru a ne îmbogăţi (cf. Fil 2,7). Astfel, oricine urmăreşte un scop apostolic sau oricine este purtătorul unei carisme este chemat să-i îmbogăţească pe ceilalţi, despuindu-se pe sine. Şi aceasta este izvor de libertate şi de mare bucurie.
Vă mulţumesc pentru ceea ce sunteţi, precum şi pentru ceea ce faceţi! Vă încredinţez ocrotirii Mariei, Maica Bisericii, şi vă binecuvântez din inimă pe voi şi pe toţi cei pe care îi reprezentaţi. Mulţumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
