|
| © Vatican Media |
Bună ziua!
Iubiţi fraţi şi surori,
La comemorarea celei de-a 160-a aniversări a naşterii sale, îi mulţumim Domnului pentru slujitorul lui Dumnezeu Rafael Merry del Val, care s-a născut la Londra în 1865, într-un mediu în care deschiderea către lume făcea parte din viaţa de zi cu zi: fiul unui diplomat spaniol şi al unei mame englezoaice, a avut o copilărie cosmopolită care l-a obişnuit de la o vârstă fragedă cu diferite limbi şi culturi. A crescut într-o atmosferă de universalitate, pe care o va recunoaşte mai târziu ca vocaţie a Bisericii, iar această formare l-a pregătit să fie un instrument docil în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun într-o perioadă marcată de mari provocări.
La o vârstă foarte fragedă, a fost chemat în slujba lui Leon al XIII-lea pentru a se ocupa de probleme delicate. La scurt timp după aceea, a fost trimis ca delegat apostolic în Canada, unde a lucrat pentru unitatea Bisericii şi pentru educaţia catolică. A fost student la actuala Academie Pontificală Ecleziastică, instituţie pe care o va prezida ulterior şi care astăzi, sărbătorind 325 de ani de istorie, aminteşte lunga sa tradiţie de a forma inimi în slujba fidelă şi generoasă a Scaunului Apostolic. Acolo a ajuns să înţeleagă - şi să transmită prin exemplul său - că diplomaţia Bisericii înfloreşte atunci când este trăită în fidelitatea sacerdotală, aceea a unei inimi care oferă talanţii săi lui Cristos şi misiunii încredinţate succesorului lui Petru (cf. 1Cor 4,1-2).
Avea doar treizeci şi cinci de ani când a fost numit arhiepiscop titular de Niceea, iar câţiva ani mai târziu, în 1903, la doar treizeci şi opt de ani, sfântul Pius al X-lea l-a făcut cardinal şi l-a numit secretar de stat. Tinereţea sa, însă, nu a fost un obstacol, deoarece istoria Bisericii ne învaţă că adevărata maturitate nu depinde de vârstă, ci de identificarea cu măsura plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13). Ceea ce a urmat a fost un drum de fidelitate, discreţie şi dăruire care l-a transformat într-una dintre cele mai semnificative figuri ale diplomaţiei papale din secolul al XX-lea.
Totuşi, nu a fost numai un diplomat de birou: la Roma a fost foarte prezent printre copiii şi tinerii din Trastevere, pe care i-a catehizat, i-a spovedit şi i-a însoţit cu bunătate. Acolo a fost recunoscut ca un preot apropiat, părinte şi prieten. Această dublă dimensiune - cea de diplomat guvernamental şi păstor abordabil - este ceea ce conferă figurii sale o bogăţie deosebită, deoarece a ştiut să combine slujirea Bisericii universale cu atenţia concretă faţă de cei mai mici dintre noi (cf. 1Pt 5,2-3).
Numele său s-a asociat cu o rugăciune pe care mulţi dintre noi o cunoaştem, Litania umilinţei. Acolo vedem spiritul cu care şi-a îndeplinit slujirea. Permiteţi-mi să mă opresc asupra unora dintre litanii, pentru că ele conturează un model valabil pentru toţi cei care exercită responsabilităţi în Biserică şi în lume şi, în mod special, pentru diplomaţii Sfântului Scaun.
"De dorinţa de a fi stimat... eliberează-mă, o, Isuse!". Dorinţa de recunoaştere este o ispită constantă pentru cei aflaţi în poziţii de responsabilitate. Cardinalul Merry del Val ştia bine acest lucru, deoarece numirile sale îl plasau în centrul atenţiei lumii. Şi totuşi, în adâncul rugăciunii sale, cerea să fie eliberat de aclamări. Ştia că singurul triumf adevărat este să poţi spune în fiecare zi: "Doamne, sunt acolo unde vrei tu să fiu, făcând ceea ce îmi încredinţezi astăzi". Această fidelitate tăcută, invizibilă pentru ochii lumii, este ceea ce rămâne şi aduce roade (cf. Mt 6,4).
"De dorinţa de a fi consultat... eliberează-mă, o, Isuse!" A fost apropiat de Benedict al XV-lea şi de Leon al XIII-lea, precum şi un colaborator direct al Sfântului Pius al X-lea. S-ar fi putut crede indispensabil, dar ne-a arătat locul diplomatului: să caute ca voinţa lui Dumnezeu să se facă prin slujirea lui Petru, dincolo de interesele personale (cf. Fil 2,4). Cei care slujesc în Biserică nu caută să prevaleze propria voce, ci mai degrabă ca adevărul lui Cristos să vorbească. Şi în această renunţare, a descoperit libertatea slujitorului autentic (cf. Mt 20,26-27).
"De frica de a fi umilit... eliberează-mă, o, Isuse!" După moartea Sfântului Pius al X-lea a primit alte însărcinări, dar s-a străduit să continue să slujească cu aceeaşi fidelitate, cu seninătatea celui care ştie că orice slujire în Biserică este valoroasă atunci când este trăită pentru Cristos. În acest fel, a arătat că sarcina sa nu era un piedestal, ci un drum de dăruire de sine. Adevărata autoritate nu se bazează pe poziţii sau titluri, ci pe libertatea de a sluji chiar şi departe de lumina reflectoarelor (cf. Mt 23,11). Iar cei care nu se tem să-şi piardă vizibilitatea dobândesc disponibilitate pentru Dumnezeu.
"De dorinţa de a fi aprobat... eliberează-mă, o, Isuse!". El a căutat să-şi trăiască misiunea cu fidelitate faţă de evanghelie şi libertate a spiritului, fără a se lăsa călăuzit de dorinţa de a plăcea, ci de adevărul susţinut mereu de caritate. Şi a înţeles că rodnicia vieţii creştine nu depinde de aprobarea umană, ci de perseverenţa celor care, uniţi cu Cristos precum mlădiţa cu viţa, aduc rod la vremea lor (cf. In 15,5).
Două fraze sunt suficiente pentru a-i rezuma existenţa. Motoul său episcopal, pe care Scriptura îl atribuie lui Abraham (cf. Gen 14,21), era "Da mihi animas, cetera tolle" sau "Dă-mi suflete, ia-mi restul". El a cerut în testamentul său ca aceasta să fie singura inscripţie de pe mormântul său, care se află acum în cripta Bazilicii "Sfântul Petru". Sub cupola care păstrează memoria apostolului, a voit să-şi reducă numele la această rugăminte simplă. Fără onoruri, fără titluri, fără biografie; numai strigătul inimii unui păstor.
A doua frază este apelul final al Litaniei: "Pentru ca alţii să devină mai sfinţi decât mine, cu condiţia ca eu să devin sfânt aşa cum ar trebui, Isuse, dă-mi harul să o doresc". Aici vedem o comoară a vieţii creştine: sfinţenia nu se măsoară prin comparaţie, ci prin comuniune. Cardinalul a înţeles că trebuie să lucrăm pentru propria noastră sfinţenie, încurajând-o în acelaşi timp pe a celorlalţi, mergând împreună spre Cristos (cf. 1Tes 3,12-13). Aceasta este logica Evangheliei şi trebuie să fie cea a diplomaţiei papale: unitate şi comuniune, ştiind că fiecare este chemat să fie cât mai sfânt posibil.
Dragi copii din Merry del Val Family [Familia Merry del Val], fie ca amintirea acestui membru al familiei voastre, un adevărat diplomat al întâlnirii, să fie o sursă de profundă recunoştinţă şi o inspiraţie pentru noi toţi, în special pentru cei care colaborează cu succesorul lui Petru în diplomaţie. Fecioara Maria, pe care Rafael Merry del Val a iubit-o cu duioşie filială, să înveţe familiile noastre, pe diplomaţii Sfântului Scaun şi pe toţi cei care slujesc în Biserică, să unească adevărul şi caritatea, prudenţa şi îndrăzneala, slujirea şi umilinţa, pentru ca în toate să strălucească numai Cristos. Vă mulţumesc foarte mult.
Să ne rugăm împreună aşa cum ne-a învăţat Domnul:
Tatăl nostru...
[Binecuvântarea]
Felicitări şi vă mulţumesc încă o dată!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
