De Riccardo Cristiano
Drumul lung care a condus la Documentul despre fraternitatea umană semnat de papa Francisc şi de marele imam de la Universitatea islamică Al-Azhar, şeicul Ahmed al-Tayyeb, a produs în lumea islamică o actualizarea care a modificat practici şi tradiţii vechi de secole. În lumea catolică, declaraţia conciliară Nostra aetate punea deja în 1965 bazele pentru semnarea Documentului de la Abu Dhabi afirmând că: "Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii".
La rândul lor, musulmanii pot să revendice fundamentul coranic al Documentului semnat la Abu Dhabi, dat fiind că în textul lor sacru este scris: "Dialogaţi cu maniere frumoase cu oamenii Scripturii, cu excepţia celor care sunt nedrepţi. Spuneţi (-le): Credem în ceea ce a fost coborât asupra noastră şi în ceea ce a fost coborât asupra voastră, Dumnezeul nostru şi Dumnezeul vostru sunt acelaşi Dumnezeu şi Lui ne supunem..." (Coran al-'Ankabut, 46).
Pentru aceasta fie unii fie alţii recunosc o continuitate indiscutabilă în pasajul crucial al Documentului despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună de la Abu Dhabi: "Fiecare se bucură de libertatea de crez, de gândire, de exprimare şi de acţiune. Pluralismul şi diversităţile de religie, de culoare, de sex, de rasă şi de limbă sunt o voinţă divină înţeleaptă, cu care Dumnezeu a creat fiinţele umane. Această Înţelepciune divină este originea din care derivă dreptul la libertatea de crez şi la libertatea de a fi diferiţi. Pentru aceasta se condamnă faptul de a constrânge oamenii să adere la o anumită religie sau la o anumită cultură, precum şi de a impune un stil de civilizaţie pe care alţii nu-l acceptă".
Şi totuşi este imposibil să nu se vadă în semnarea Documentului ceva epocal pentru Orientul Mijlociu şi pentru societăţile majoritar islamice. După secole în care, în pofida textului din Coran şi a Constituţiei de la Medina, atribuită lui Mahomed, societăţile islamice s-au organizat în mod diform, definind "protejate" minorităţile religioase monoteiste considerate de clasa a doua, la Abu Dhabi islamul a reluat modalitatea de pune problema enunţată la Medina. Însă în mijloc a fost o practică seculară. Cu Documentul, partea musulmană recunoaşte dreptul la cetăţenie deplină ca fundament şi drept al tuturor, chiar şi al celor care nu cred. Aşadar, după atâtea secole se revine la libertatea de conştiinţă ("Nu există constrângere în religie", Coran, al-Baqarah, 256), şi dacă nu se mai indică obligaţia de a se declara credincioşi nu mai apare imposibilă convertirea.
Acest obiectiv istoric nu putea fi obţinut cu un document, era nevoie de un proces. Şi busola cetăţeniei depline a fost aleasă de Biserica catolică, practic şi concret, încă de după Conciliu. Drumul spre cetăţenie se încadrează clar în cel spre recunoaşterea fraternităţii, aşa cum este indicat de două date: anul 1986 şi anul 1991. 1986, data marii întâlniri de la Assisi, 1991 anul următoarei alegeri citadine de a convoca un sinod extraordinar al marii Biserici universale cu privire la micul Liban.
Rugăciunea din Assisi din 1986 i-a reunit în oraşul sfântului Francisc pe liderii tuturor religiilor într-un eveniment care apărea inimaginabil. Şi totuşi astăzi este extrem de important de amintit că acea imposibilitate a fost depăşită într-un anumit sens la Conciliu; părintele conciliar Hélder Camara a prospectat pentru încheierea Conciliului un eveniment cu exponenţi din toate religiile. Ioan Paul al II-lea a creat termenul "Spiritul de la Assisi" pentru a indica un model de dialog între religii bazat pe fraternitate.
N-au lipsit polemicile cu privire la riscul de sincretism şi profesorul Andrea Riccardi, în biografia lui Karol Wojtyła, a amintit că "un cardinal Oddi vorbeşte despre episod folcloric şi critică faptul că a fost dată budiştilor o biserică pentru a se ruga". Erau anii întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, după care au urmat dărâmarea zidului din Berlin şi anii Nouăzeci, care au adus noi pagini aspre precum şi elaborarea teoriei "ciocnirii de civilizaţii". După tragicul atentat din 11 septembrie, la 24 ianuarie 2002, Ioan Paul al II-lea i-a invitat din nou pe toţi liderii religioşi din Assisi, "să se roage pentru depăşirea contrapoziţiilor şi pentru pacea autentică. Trebuie să fim împreună, îndeosebi creştini şi musulmani, pentru a proclama în faţa lumii că religia nu poate să devină niciodată motiv de ură, de conflict şi de violenţă".
Confirmarea drumului întreprins după prima întâlnirea de la Assisi a avut loc deja în anii Nouăzeci. Văzuţi cu ochi medio-orientali sunt anii de după războiul libanez. De fapt, un conflict interminabil a zguduit Libanul din 1975 până în 1990, producând unele din cele mai dureroase şi fratricide pagini ai istoriei contemporane arabe. Printre multele conflicte care s-au împletit în Liban în acei cincisprezece ani a fost cel dintre musulmani şi creştini, care nu era însă realmente văzut astfel dat fiind că a fost şi un conflict între creştini.
Acest conflict a transformat oraşul cel mai modern şi european din lumea arabă, Beirut, într-un Colosseum modern, încât Ioan Paul al II-lea, deja în 1991, a decis să convoace un Sinod extraordinar pentru Liban. Decizia a fost curajoasă, riscantă, ca alegerea papei de a invita delegaţi din toate comunităţile de credinţă libaneze: dacă problema era şi aceea de a contribui la renaşterea unei comunităţi naţionale, catolicii libanezi nu puteau face asta fără a se relaţiona cu ceilalţi creştini, cu sunniţii, cu şiiţii, cu druizii şi aşa mai departe.
Când invitaţia lui Ioan Paul al II-lea a ajuns la Beirut, liderul sunnit Rafiq Hariri avea să-şi dea seama imediat de enormitatea deciziei Romei, solicitându-le liderilor religioşi sunniţi să răspundă, imediat şi clar. Aşa a decis să facă una dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei recente a ortodoxiei, episcopul George Khodr. Relatările protagoniştilor din acele timpuri converg în a afirma că liderii religioşi musulmani erau surprinşi, ci şi perplecşi: "Noi suntem recunoscători, dar cum putem accepta? Nu suntem creştini...". Hariri s-a încrezut în lucrarea colaboratorului său pentru afaceri religioase, Muhammad Sammak, astăzi secretar general al Spiritual Islam Summit şi membru al oficiului de prezidenţă al World Conference Religion for Peace. Între timp în Vatican continua munca pe agenda care avea să-l facă pe Ioan Paul al II-lea să rostească fraza care avea să facă un mit pentru atâţia libanezi: "Libanul este un mesaj". O ţară sfâşiată de un interminabil război civil, graţie şi episcopilor care reuşeau să sublinieze în lineamenta sinodale că Biserica a văzut durere pe fiii săi "ucigând, să fie ucişi şi să se ucidă între ei", devenea "mesaj" al noului drum regional de ales.
Calitatea şi forţa alegeri lui Ioan Paul al II-lea este perceptibilă şi astăzi dintr-un detaliu. Din timpurile războiului civil din Beirut se mai vorbeşte despre existenţa unui versant musulman al oraşului, adiacent centrului, exact cum este pe cealaltă parte cel creştin. Urcând din centru spre una din cele mai importante artere se mai poate vedea ceea ce rămâne dintr-o clădire distrusă de război şi lăsată acolo ca avertisment şi amintire. Puţin după aceea, în plin versant musulman, se ajunge într-o piaţă unde în centru este unica statuie care în spaţiul imens dintre Indonezia şi Maroc aminteşte un papă, pe Ioan Paul al II-lea.
Însă pentru a construi perspectiva comună pontiful polonez era perfect conştient că alegerea esenţială era cetăţenia comună şi egală. Dar cum trebuie puse bazele, din punct de vedere cultural? Prima exigenţă era aceea de a depăşi un echivoc: cine sunt creştinii din Orientul Mijlociu? Dacă ei se percepeau cu uşurinţă ca discriminaţi, pentru musulmani erau trădători ai colonialismului european, francez şi britanic în special. În acei ani decisivi pentru a defini ordinea post-otomană unii creştini din Liban au pus umărul la această prejudecată cu mitul fenicianismului, alimentat mai ales de studioşi francezi.
Pentru aceasta unii preferau să vorbească în franceză şi în naraţiunea lor defineau Libanul ca o ţară non-arabă. Acest Liban "fenician" îi privea pe musulmani ca intelectualul său cel mai cunoscut, Charles Corm: "Prieten musulman, ascultă candoarea mea: eu sunt adevăratul Liban, autentic şi evlavios". Iată pentru ce s-a stabilit ca patriarhul maronit, prin protocol, să fie primit la Paris cu onoruri rezervate unui şef de stat.
Este evident că cetăţenia comună în perspectiva unei adevărate fraternităţi naţionale cerea o alegere mai apropiată de aceea a primului preşedinte libanez, Bishara al Khoury, făuritor al Pactului Naţional. Intenţia este indicată în exortaţia apostolică post-sinodală O speranţă nouă pentru Liban: "Este necesar să se discearnă înainte de toate ceea ce uneşte libanezii într-un unic popor, în una şi aceeaşi fraternitate care, în Liban, se manifestă în fiecare zi în special în convieţuire". În această perspectivă Ioan Paul al II-lea a făcut o alegere clară, făuritoare de consecinţe foarte importante: "Aş vrea să insist asupra necesităţii pentru creştinii din Liban să menţină şi să întărească legăturile lor de solidaritate cu lumea arabă. Îi invit să ia în considerare inserarea lor în cultura arabă, la care au contribuit aşa de mult, ca o oportunitate privilegiată pentru a conduce, în armonie cu ceilalţi creştini din ţările arabe, un dialog autentic şi profund cu credincioşii islamişti. Trăind în una şi aceeaşi regiune, cunoscând în istoria lor momente de glorie şi momente de dificultate, creştinii şi musulmanii din Orientul Mijlociu sunt chemaţi să construiască împreună un viitor de convieţuire şi de colaborare, în vederea dezvoltării umane şi morale a popoarelor lor".
Dacă această busolă a fost pe deplin confirmată şi reafirmată de Sinodul din 2010, în care Benedict al XVI-lea a indicat în mod clar cetăţenia şi libertatea de conştiinţă drept axe fundamentale ale construcţiei din nou în Orientul Mijlociu, această convieţuire construită pe cetăţenie este adevărata mare noutate din Documentul despre fraternitatea umană: "Conceptul de cetăţenie se bazează pe egalitatea drepturilor şi obligaţiilor sub a cărei umbră toţi se bucură de dreptate. Pentru aceasta este necesar să ne angajăm pentru a stabili în societăţile noastre conceptul de cetăţenie deplină şi să renunţăm la folosirea discriminatoare a termenului minorităţi, care aduce cu sine seminţele faptului de a ne izolaţi şi ale inferiorităţii". Această noutate cu adevărat epocală urmează o indicaţie importantă, exprimându-se semnatarii şi "în numele săracilor, al celor lipsiţi, al celor nevoiaşi şi al celor marginalizaţi pe care Dumnezeu a poruncit să fie ajutaţi ca o obligaţie cerută tuturor oamenilor şi în mod deosebit fiecărui om avut şi înstărit".
Această necesitate apare tocmai a noului mileniu, marcat de lărgirea diferenţei dintre bogaţi şi săraci. Şi această exigenţă este foarte prezentă în importanta scrisoare apostolică Novo millennio ineunte pe care Ioan Paul al II-lea a semnat-o la 6 ianuarie 2001: "Jubileul a fost, de asemenea - şi nu se putea să fie altfel -, un mare eveniment al carităţii. Încă din anii pregătitori, am făcut apel pentru o mai mare şi mai laborioasă atenţie faţă de problemele sărăciei care torturează încă lumea. O semnificaţie specială a avut-o, sub acest aspect, problema datoriei internaţionale a ţărilor sărace. În ce priveşte aceste ţări, un gest de generozitate s-a aflat în însăşi logica jubileului, care, în configuraţia sa biblică originară, era chiar timpul în care comunitatea se angaja să restabilească dreptatea şi solidaritatea în raporturile dintre persoane, mergând până la a restitui bunurile materiale care le-au fost sustrase".
(După Vatican Insider, 31 ianuarie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
