CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CUBA, ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
ŞI VIZITA LA SEDIUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE
cu ocazia participării la a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor în Philadelphia
(19-28 septembrie 2015)
Vizita la centrul caritativ al Parohiei "St. Patrick" şi întâlnirea cu cei fără adăpost
Washington, D.C.
Joi, 24 septembrie 2015
Este o plăcere să vă întâlnesc. Bună ziua! Veţi asculta două "predici": una în spaniolă şi cealaltă în engleză!
Primul cuvânt pe care vreau să vi-l spun este "mulţumesc". Mulţumesc pentru că mă primiţi şi pentru efortul pe care l-aţi făcut pentru ca să se realizeze această întâlnire.
Aici amintesc o persoană pe care o iubesc mult şi care a fost foarte importantă în viaţa mea. A fost sprijin şi izvor de inspiraţie. La el alerg când sunt un pic "încurcat". Voi îmi amintiţi de sfântul Iosif. Feţele voastre îmi vorbesc despre faţa lui.
În viaţa sfântului Iosif au fost situaţii dificile de înfruntat. Una dintre acestea a fost când Maria urma să nască, pentru a-l avea pe Isus. Spune Biblia: "Dar pe când erau ei acolo [la Betleem], s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (Lc 2,6-7). Biblia este foarte clară: nu era loc de găzduire pentru ei. Mi-l imaginez pe Iosif, cu soţia sa care urma să aibă un copil, fără un acoperiş, fără casă, fără găzduire. Fiul lui Dumnezeu a intrat în această lume ca un homeless. Fiul lui Dumnezeu a ştiut ce înseamnă a începe viaţa fără un acoperiş. Putem să ne imaginăm întrebările lui Iosif în acel moment: Cum? Fiul lui Dumnezeu nu are un acoperiş pentru a trăi? De ce suntem fără casă? De ce suntem fără un acoperiş? Sunt întrebări pe care mulţi dintre voi pot să şi le pună în fiecare zi şi vi le puneţi. Ca Iosif vă întrebaţi: de ce suntem fără un acoperiş, fără o casă? Şi pentru noi care avem un acoperiş şi o casă, sunt întrebări care ne vor face bine: de ce aceşti fraţi ai noştri sunt fără casă, de ce aceşti fraţi ai noştri nu au un acoperiş?
Întrebările lui Iosif rămân prezente astăzi, însoţindu-i pe toţi cei care în decursul istoriei au trăit şi sunt fără o casă.
Iosif era un om care îşi punea întrebări, dar mai ales era un om de credinţă. Credinţa a fost cea care i-a permis lui Iosif să găsească lumina în acel moment care părea complet întunecat; credinţa a fost cea care l-a susţinut în dificultăţile vieţii sale. Prin credinţă Iosif a ştiu să meargă înainte când totul părea să se oprească.
În faţa situaţiilor nedrepte, dureroase, credinţa ne oferă acea lumină care risipeşte întunericul. Aşa cum a fost pentru Iosif, credinţa ne deschide la prezenţa tăcută a lui Dumnezeu în fiecare viaţă, în fiecare persoană, în fiecare situaţie. El este prezent în fiecare dintre voi, în fiecare dintre noi.
Vreau să fiu foarte clar: nu este niciun motiv, niciun tip de justificare socială, morală sau de alt gen pentru a accepta lipsa de locuinţă. Sunt situaţii nedrepte, dar ştim că Dumnezeu le îndură împreună cu noi, le trăieşte alături de noi. Nu ne lasă singuri.
Isus nu numai că a voit să fie solidar cu fiecare persoană, nu numai că a voit ca vreunul să se simtă sau să trăiască lipsa companiei sale, a ajutorului său, a iubirii sale. El însuşi s-a identificat cu toţi cei care suferă, care plâng, care îndură vreun tip de nedreptate. O spune clar: "căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit" (Mt 25,35).
Credinţa e cea care ne spune că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu este în mijlocul nostru şi prezenţa sa ne determină la caritate. Acea caritate care se naşte din chemarea unui Dumnezeu care nu încetează să bată la uşa noastră, uşa tuturor, pentru a ne invita la iubire, la compasiune, la a ne dărui unii altora.
Isus continuă să bată la uşile noastre, la viaţa noastră. Nu face asta în mod magic, nu face asta cu trucuri sau cu panouri luminoase sau cu focuri de artificii. Isus continuă să bată la uşa noastră în faţa fratelui, în faţa vecinului, în faţa celui care este lângă noi.
Dragi prieteni, unul dintre modurile cele mai eficace pe care le avem pentru a ajuta îl găsim în rugăciune. Rugăciunea ne uneşte, ne face fraţi, ne deschide inima şi ne aminteşte un adevăr frumos pe care uneori îl uităm. În rugăciune cu toţii învăţăm să spunem Tată, Tăticule, şi când spunem Tată, Tăticule, ne regăsim ca fraţi. În rugăciune nu există bogaţi sau săraci, există fii şi fraţi. În rugăciune nu există persoane de clasa întâi sau de clasa a doua, există fraternitate.
În rugăciune inima noastră găseşte putere pentru a nu deveni insensibilă, rece în faţa situaţiilor de nedreptate. În rugăciune Dumnezeu continuă să ne cheme şi să ne determine la caritate.
Cât de bine ne face să ne rugăm împreună; cât de bine ne face să ne întâlnim în acel spaţiu în care ne privim ca fraţi şi ne recunoaştem că avem nevoie de sprijin unii pentru alţii. Şi astăzi vreau să mă rog cu voi, vreau să mă unesc cu voi pentru că am nevoie de sprijinul vostru şi de apropierea voastră. Vreau să vă invit să ne rugăm împreună, unii pentru alţii, unii cu alţii. Astfel putem duce înainte acest sprijin care ne ajută să trăim bucuria că Isus este în mijlocul nostru. Şi că Isus ne ajută să rezolvăm nedreptăţile pe care El le-a cunoscut cel dintâi. Credeţi că putem să ne rugăm împreună? Eu încep în spaniolă şi voi continuaţi în engleză.
Tatăl nostru...
Şi înainte de a vă lăsa, mi-ar plăcea să vă dau binecuvântarea lui Dumnezeu:
Domnul să vă binecuvânteze şi să vă ocrotească;
Domnul să vă privească cu bunăvoinţă şi să vă arate bunătatea sa;
Domnul să vă privească cu iubire şi să vă dăruiască pacea sa (cf. Num 6,24-26).
Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
