Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Turcia şi în Liban
cu pelerinaj la İznik (Turcia)
cu ocazia celei de-a 1700-a aniversări a Primului Conciliu din Niceea
(27 noiembrie – 2 decembrie 2025)
Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi cu corpul diplomatic
Beirut, duminică, 30 noiembrie 2025
Domnule preşedinte,
Stimate autorităţi civile şi religioase,
Membri ai corpului diplomatic,
Doamnelor şi domnilor,
|
| © Vatican Media |
Este o mare bucurie pentru mine să mă întâlnesc cu voi şi să vizitez această ţară unde "pacea" este mult mai mult decât un simplu cuvânt, căci aici pacea este o dorinţă şi o vocaţie; este un dar şi o lucrare în desfăşurare. Sunteţi investiţi cu autoritate în această ţară, fiecare în propriul său domeniu şi cu roluri specifice. În lumina acestei autorităţi doresc să vă adresez cuvintele lui Isus care au fost alese ca temă centrală a călătoriei mele: "Fericiţi făcătorii de pace!" (Mt 5,9). Cu siguranţă, există milioane de libanezi, aici şi în întreaga lume, care slujesc pacea în tăcere, zi de zi. Totuşi, voi, care aveţi sarcini instituţionale importante în cadrul acestei naţiuni, sunteţi destinaţi unei fericiri speciale dacă puteţi spune că aţi pus obiectivul păcii mai presus de orice. În această întâlnire, aş dori să reflectez puţin împreună cu voi asupra a ceea ce înseamnă a fi făcători de pace în circumstanţe extrem de complexe, conflictuale şi incerte.
Pe lângă frumuseţea naturală şi bogăţiile culturale ale Libanului, care au fost lăudate de predecesorii mei care au vizitat ţara dumneavoastră, există o calitate strălucitoare care îi distinge pe libanezi: sunteţi un popor care nu renunţă, ci în faţa încercărilor, ştiţi întotdeauna să vă ridicaţi cu curaj. Rezistenţa voastră este o caracteristică esenţială a autenticilor făcători de pace, căci opera de pace este într-adevăr un continuu început de la capăt. Mai mult, angajarea şi iubirea pentru pace nu cunosc teamă în faţa aparentei înfrângeri, nu se descurajează de dezamăgire, ci privesc înainte, primind şi îmbrăţişând toate situaţiile cu speranţă. Este nevoie de tenacitate pentru a construi pacea; este nevoie de perseverenţă pentru a proteja şi hrăni viaţa.
Examinaţi-vă istoria şi întrebaţi-vă: de unde vine acea energie formidabilă care nu a lăsat niciodată poporul vostru abătut sau fără speranţă. Sunteţi o ţară diferită, o comunitate de comunităţi, unite de o limbă comună. Nu mă refer doar la araba levantină, prin care marele vostru trecut a lăsat comori inestimabile. Mai presus de toate, mă refer la limba speranţei, care v-a permis întotdeauna să o luaţi de la capăt. Aproape peste tot în lumea din jurul nostru, pare să se fi instalat un fel de pesimism şi un sentiment de neputinţă, în care oamenii nu mai sunt capabili să se întrebe ce pot face pentru a schimba cursul istoriei. Deciziile majore par a fi luate de câţiva aleşi, adesea în detrimentul binelui comun, ca şi cum acesta ar fi un destin inevitabil. Aţi suferit mult de consecinţele unei economii care ucide (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 53), de instabilitatea globală care are repercusiuni devastatoare şi în Levant şi de radicalizarea identităţilor şi a conflictelor. Dar aţi dorit şi aţi ştiut întotdeauna cum să o luaţi de la capăt.
Libanul se poate mândri cu o societate civilă vibrantă şi educată, bogată în tineri capabili să exprime visele şi speranţele unei întregi naţiuni. Vă încurajez, aşadar, să nu vă separaţi niciodată de poporul vostru şi să vă puneţi cu angajare şi dăruire în slujba poporului vostru, care este atât de bogat în varietate. Fie ca voi să vorbiţi o singură limbă, şi anume limba speranţei care, pornind mereu de la capăt, îi apropie pe toţi. Fie ca dorinţa de a trăi şi de a creşte în unitate ca popor să creeze o voce polifonică din fiecare grup. Fie ca voi să fiţi ajutaţi şi de acele legături profunde de afect care leagă atâţia libanezi din întreaga lume de ţara lor. Ei îşi iubesc originile şi se roagă pentru poporul din care se simt încă parte. Sunt susţinuţi, de asemenea, prin multiplele experienţe şi competenţe care îi fac atât de apreciaţi pretutindeni.
Aceasta ne duce la o a doua caracteristică a făcătorilor de pace. Nu numai că ştiu să o ia de la capăt, dar o fac în primul rând pe calea anevoioasă a reconcilierii. Într-adevăr, există răni personale şi colective care necesită mulţi ani, uneori generaţii întregi, pentru a se vindeca. Dacă nu sunt tratate, dacă nu lucrăm, de exemplu, pentru a vindeca amintirile, pentru a-i reuni pe cei care au suferit greşeli şi nedreptăţi, este dificil să mergem spre pace. Am rămâne blocaţi, fiecare închis în propria durere şi în propriul mod de a gândi. Adevărul, pe de altă parte, poate fi onorat numai prin întâlnirea reciprocă. Fiecare dintre noi vede o parte din adevăr, cunoscând un aspect al acestuia, dar nu putem nega ceea ce numai celălalt ştie, ceea ce numai doar celălalt vede. Adevărul şi reconcilierea cresc întotdeauna numai împreună, fie într-o familie, fie între diferite comunităţi şi diferiţi oameni dintr-o ţară, fie între naţiuni.
În acelaşi timp, nu poate exista o reconciliere durabilă fără un scop comun sau fără deschidere către un viitor în care binele să prevaleze asupra relelor suferite sau provocate în trecut sau în prezent. O cultură a reconcilierii, aşadar, nu se naşte numai de jos, din voinţa şi curajul câtorva. Are nevoie şi de autorităţi şi instituţii care recunosc binele comun ca fiind superior celui particular. Binele comun este mai mult decât suma multor interese, pentru că apropie cât mai mult posibil obiectivele tuturor, orientându-le în aşa fel încât fiecare să aibă mai mult decât dacă ar merge mai departe singuri. Într-adevăr, pacea este mult mai mult decât un simplu echilibru - care este întotdeauna precar - între cei care trăiesc separat, dar sub acelaşi acoperiş. Pacea înseamnă a şti să trăim împreună, în comuniune, ca oameni împăcaţi. O reconciliere care, pe lângă faptul că ne permite să trăim împreună, ne va învăţa să lucrăm împreună pentru un viitor comun. Astfel, pacea devine acea abundenţă care ne va surprinde atunci când orizonturile noastre se vor extinde dincolo de orice zid şi barieră. Uneori ne gândim că, înainte de a face un pas mai departe, trebuie să clarificăm şi să rezolvăm totul. În schimb, dialogul reciproc, chiar şi în mijlocul neînţelegerilor, este calea care duce la reconciliere. Cel mai mare adevăr este că ne aflăm împreună ca parte a unui plan pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru ca noi să putem deveni o familie.
În final, aş dori să subliniez o a treia caracteristică a celor care luptă pentru pace. Chiar şi atunci când necesită sacrificiu, cei care fac pace îndrăznesc să persevereze. Există momente când este mai uşor să fugi sau pur şi simplu mai convenabil să te muţi în altă parte. Este nevoie de adevărat curaj şi previziune pentru a rămâne sau a te întoarce în propria ţară şi pentru a lua în considerare chiar şi situaţiile oarecum dificile, demne de iubire şi dăruire. Ştim că aici, ca şi în alte părţi ale lumii, incertitudinea, violenţa, sărăcia şi multe alte ameninţări duc la un exod al tinerilor şi familiilor care îşi caută un viitor în altă parte, chiar dacă este foarte dureros să-ţi părăseşti patria. Este cu siguranţă necesar să recunoaştem că mult bine poate veni pentru voi toţi din răspândirea libanezilor în întreaga lume. Totuşi, nu trebuie să uităm că a rămâne în patria proprie şi a lucra zi de zi pentru a dezvolta o civilizaţie a iubirii şi a păcii rămâne ceva foarte valoros.
Într-adevăr, Biserica nu este preocupată numai de demnitatea celor care se îndepărtează de propriile ţări. Ea nu doreşte ca vreunul să fie forţat să-şi părăsească ţara. Mai mult, Biserica îşi doreşte ca aceia care doresc să se întoarcă acasă să poată face acest lucru în siguranţă. Deşi mobilitatea umană reprezintă o imensă oportunitate de întâlnire şi îmbogăţire reciprocă, ea nu şterge legăturile speciale care unesc fiecare persoană cu anumite locuri, cărora le datorează identitatea într-un mod cu totul special. Mai mult, pacea creşte întotdeauna într-un context de viaţă concret, alcătuit din legături geografice, istorice şi spirituale. Trebuie să-i încurajăm pe cei care le cultivă şi le hrănesc, fără a ceda secţionarismului sau naţionalismului. În enciclica sa Fratelli tutti, Papa Francisc a indicat calea de urmat: "Trebuie privit la global, care ne răscumpără de meschinăria casnică. Când casa nu mai este familie, ci este ţarc, chilie, globalul ne răscumpără pentru că este drept cauza finală care ne atrage spre plinătatea. În acelaşi timp, trebuie asumată cordial dimensiunea locală, pentru că posedă ceva ce globalul nu are: a fi drojdie, a îmbogăţi, a demara dispozitive de subsidiaritate. De aceea, fraternitatea universală şi prietenia socială în cadrul fiecărei societăţi sunt doi poli inseparabili şi co-esenţiali" (nr. 142).
O provocare, nu numai pentru Liban, ci pentru întregul Levant, este ce se poate face pentru a se asigura că tinerii, în special, nu se simt constrânşi să-şi părăsească patria şi să emigreze? Cum îi putem încuraja să nu caute pacea în altă parte, ci să găsească garanţii de pace şi să devină protagonişti în propria ţară natală? În acest sens, creştinii şi musulmanii împreună, precum şi toate componentele religioase şi civile ale societăţii libaneze, sunt chemaţi să-şi joace rolul şi să se angajeze în sensibilizarea comunităţii internaţionale cu privire la această problemă.
În acest context, aş dori să subliniez rolul esenţial al femeilor în efortul anevoios şi răbdător de a păstra şi construi pacea. Să nu uităm că femeile au o capacitate specială de a face pace, pentru că ştiu să preţuiască şi să consolideze legăturile profunde cu viaţa, cu oamenii şi cu locurile. Participarea lor la viaţa socială şi politică, precum şi la propriile comunităţi religioase, reprezintă un factor de adevărată reînnoire în întreaga lume, la fel ca şi energia care vine de la tineri. Binecuvântaţi, aşadar, făcătorii de pace şi binecuvântaţi sunt tinerii care rămân sau care se întorc pentru ca Libanul să poată fi din nou o ţară plină de viaţă.
Închei inspirându-mă dintr-o altă caracteristică preţioasă a tradiţiei voastre, care se întinde pe mii de ani. Sunteţi un popor care iubeşte muzica. În zilele de sărbătoare, aceasta devine un dans, un limbaj al bucuriei şi al comuniunii. Acest aspect al culturii voastre ne ajută să înţelegem că pacea nu este numai rezultatul efortului uman, oricât de necesar ar fi. Într-adevăr, pacea este un dar care vine de la Dumnezeu şi care, mai presus de toate, locuieşte în inimile noastre. Este ca o mişcare interioară care se împinge în exterior, permiţându-ne să ne lăsăm călăuziţi de o melodie mai mare decât noi înşine, şi anume cea a iubirii divine. Cei care dansează se mişcă uşor, fără a călca în picioare pământul, armonizându-şi paşii cu cei ai altora. Aşa este şi cu pacea, care este un drum inspirat de Duh şi face ca inimile noastre să asculte, făcându-le mai atente şi respectuoase faţă de ceilalţi. Fie ca această dorinţă de pace, care vine de la Dumnezeu, să crească printre voi; căci şi astăzi, pacea poate transforma modul în care îi priviţi pe ceilalţi şi modul în care trăiţi împreună în acest pământ, un pământ pe care Dumnezeu îl iubeşte profund şi continuă să-l binecuvânteze.
Domnule preşedinte, stimate autorităţi, vă mulţumesc încă o dată pentru primirea voastră. Vă rog să fiţi siguri de rugăciunile mele şi ale întregii Biserici pentru delicata voastră slujire adusă binelui comun.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Din arhiva ercis.ro:
Papa Leon al XIV-lea: Mă gândeam să ies la pensie, în schimb am capitulat în faţa lui Dumnezeu
În tăcere şi cu braţele deschise, rugăciunea papei în portul din Beirut
Papa în Liban: Sfânta Liturghie ("Beirut Waterfront", Beirut, marţi, 2 decembrie 2025)
Conferinţa de presă a pontifului în timpul zborului de la Istanbul la Beirut (30 noiembrie 2025)
Papa în Turcia: Doxologia (29 noiembrie)
Leon al XIV-lea în "Moscheea albastră" din Istanbul, vizită în spirit de reculegere şi ascultare
Papa Leon al XIV-lea: În drum spre unitate până la Ierusalim în Jubileul din 2033
Ce reprezintă logourile şi motourile pentru călătoria Papei Leon al XIV-lea în Turcia şi Liban?
Papa Leon al XIV-lea: Salut adresat jurnaliştilor în timpul zborului spre Ankara (27 noiembrie 2025)
Cardinalul Parolin: În Orientul Mijlociu papa va fi mesager de armonie, dialog şi pace
Cardinalul Koch: Papa la Niceea, un mesaj pentru unitatea tuturor creştinilor
