A X-a Întâlnire Mondială a Familiilor
Discursul Sfântului Părinte Francisc (22 iunie 2022)
Dragi familii!
Pentru mine este o bucurie să fiu aici cu voi, după evenimentele tulburătoare care, în ultimele timpuri, au marcat vieţile noastre: mai întâi pandemia şi, acum, războiul din Europa, care se adaugă la alte războaie care chinuiesc familia umană.
Mulţumesc cardinalului Farrell, cardinalului De Donatis şi tuturor colaboratorilor din Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă şi din Dieceza de Roma, care cu dăruirea lor au făcut posibilă această Întâlnire.
Apoi doresc să mulţumesc familiilor prezente, venite din atâtea părţi ale lumii; şi îndeosebi celor care ne-au dăruit mărturia lor: mulţumesc din inimă! Nu este uşor a vorbi în faţa unui public aşa de vast despre propria viaţă, despre dificultăţi sau despre darurile minunate, dar intime şi personale, pe care le-aţi primit de la Domnul. Mărturiile voastre au fost ca nişte "amplificatoare": aţi dat glas experienţei atâtor familii din lume, care, ca şi voi, trăiesc aceleaşi bucurii, nelinişti, aceleaşi suferinţe şi speranţe.
Pentru aceasta acum mă adresez fie vouă prezenţi aici, fie soţilor şi familiilor care ne ascultă în lume. Aş vrea să vă fac să simţiţi apropierea mea chiar acolo unde vă aflaţi, în condiţia voastră concretă de viaţă. Încurajarea mea este înainte de toate tocmai asta: să porniţi de la situaţia voastră reală şi de acolo să încercaţi să mergeţi împreună: împreună ca soţi, împreună în familia voastră, împreună cu celelalte familii, împreună cu Biserica. Mă gândesc la parabola bunului samaritean, care întâlneşte pe stradă un om rănit, se apropie de el, îl ia asupra sa şi îl ajută să reia drumul. Aş vrea ca tocmai asta să fie pentru voi Biserica! Un bun samaritean care se apropie, se apropie de voi şi vă ajută să continuaţi drumul vostru şi să faceţi "un pas în plus", chiar dacă un pas mic. Şi să nu uitaţi că apropierea este stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioşie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Încerc să indic aceşti "paşi în plus" de făcut împreună, reluând mărturiile pe care le-am ascultat.
1. "Un pas în plus" spre căsătorie. Vă mulţumesc vouă, Luigi şi Serena, pentru că aţi relatat cu mare onestitate experienţa voastră, cu dificultăţile sale şi aspiraţiile sale. Cred că pentru toţi este dureros ceea ce aţi relatat: "Nu am găsit o comunitate care să ne susţină cu braţele deschise pentru ceea ce suntem". Este dur, acest lucru! Asta trebuie să ne facă să reflectăm. Trebuie să ne convertim şi să mergem ca Biserică primitoare, pentru ca diecezele şi parohiile noastre să devină tot mai mult "comunităţi care îi susţin pe toţi cu braţele deschise". Este multă nevoie de asta, în această cultură a indiferenţei! Şi voi, în mod providenţial, aţi găsit sprijin în alte familii, care de fapt sunt mici biserici.
M-a mângâiat mult atunci când aţi explicat motivul care v-a determinat să-i botezaţi pe copiii voştri. Aţi spus o frază foarte frumoasă: "În pofida celor mai nobile eforturi umane, noi nu ne suntem suficienţi". Este adevărat, putem avea cele mai frumoase vise, cele mai înalte idealuri, dar la sfârşit descoperim şi limitele noastre - este înţelepciune a cunoaşte propriile limite -, aceste limite pe care nu le descoperim singuri ci deschizându-ne la Tatăl, la iubirea sa, la harul său. Aceasta este semnificaţia sacramentelor Botezului şi Căsătoriei: sunt ajutorul concret pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte pentru a nu ne lăsa singuri, pentru că "noi nu ne suntem suficienţi". Acea frază, a făcut mult bine s-o auzim: "Noi nu ne suntem suficienţi".
Putem spune că atunci când un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc, Dumnezeu le oferă un cadou: căsătoria. Un dar minunat, care are în sine puterea iubirii divine: puternică, durabilă, fidelă, capabilă să-şi revină după orice eşec sau fragilitate. Căsătoria nu este o formalitate de îndeplinit. Nu se căsătoresc pentru a fi catolici "cu etichetă", pentru a asculta de o regulă, sau pentru că o spune Biserica sau pentru a face o sărbătoare; nu, se căsătoresc pentru că vor să întemeieze căsătoria pe iubirea lui Cristos, care este tare ca o stâncă. În căsătorie Cristos vi se dăruieşte vouă, aşa încât voi să aveţi forţa de a vă dărui reciproc. Curaj, aşadar, viaţa familială nu este o misiune imposibilă! Cu harul sacramentului, Dumnezeu o face o călătorie minunată de făcut împreună cu el, niciodată singuri. Familia nu este un ideal frumos la care nu se poate ajunge în realitate. Dumnezeu garantează prezenţa sa în căsătorie şi în familie, nu numai în ziua căsătoriei, ci toată viaţa. Şi el vă susţine în fiecare zi pe drumul vostru.
2. "Un pas în plus" pentru a îmbrăţişa crucea. Vă mulţumesc vouă, Roberto şi Maria Anselma, pentru că ne-aţi relatat istoria emoţionantă a familiei voastră şi îndeosebi a lui Chiara. Ne-aţi vorbit despre cruce, care face parte din viaţa fiecărei persoane şi a fiecărei familii. Şi aţi mărturisit că dura cruce a bolii şi a morţii lui Chiara nu a distrus familia şi nu a eliminat seninătatea şi pacea din inimile voastre. Se vede asta şi în privirile voastre. Nu sunteţi persoane dărâmate, disperate şi supărate pe viaţă. Dimpotrivă! Se percep în voi o mare seninătate şi o mare credinţă. Aţi spus: "Seninătatea lui Chiara ne-a deschis o fereastră spre veşnicie". A vedea cum a trăit ea încercarea bolii v-a ajutat să ridicaţi privirea şi să nu rămâneţi prizonieri ai durerii, ci să vă deschideţi la ceva mai mare: planurile misterioase ale lui Dumnezeu, veşnicia, cerul. Vă mulţumesc pentru această mărturie de credinţă! Aţi citat şi acea frază pe care o spunea Chiara: "Dumnezeu pune adevărul în fiecare dintre noi şi nu este posibil să-l răstălmăcim". Dumnezeu a pus în inima lui Chiara adevărul unei vieţi sfinte şi de aceea ea a voit să ocrotească viaţa fiului său chiar cu preţul vieţii sale. Şi ca soţie, alături de soţul său, a parcurs calea Evangheliei familiei în mod simplu, spontan. În inima lui Chiara a intrat şi adevărul crucii ca dăruire de sine: o viaţă dăruită familiei sale, Bisericii, lumii întregi. Avem nevoie mereu de exemple mari la care să privim: Chiara să fie inspiraţie în drumul nostru de sfinţenie, şi Domnul să susţină şi să facă rodnică fiecare cruce pe care familiile ajung să le poarte.
3. "Un pas în plus" spre iertare. Paul şi Germaine, voi aţi avut curajul să ne relataţi criza pe care aţi trăit-o în căsătoria voastră. Vă mulţumim pentru asta, pentru că în fiecare căsătorie există crizele: trebuie să spunem asta, trebuie să dezvăluim asta şi să mergem pe drumul pentru a rezolva. Nu aţi voit să îndulciţi realitatea cu un pic de zahăr! Aţi spus pe nume toate motivele crizei: lipsa de sinceritate, infidelitatea, folosirea greşită a banilor, idolii puterii şi carierei, supărarea crescândă şi împietrirea inimii. În timp ce voi vorbeaţi, cred că noi toţi am retrăit experienţa de durere simţită în faţa situaţilor asemănătoare de familii dezbinate. A vedea o familie care se destramă este o dramă care nu ne poate lăsa indiferenţi. Zâmbetul soţilor dispare, copiii sunt dezorientaţi, seninătatea tuturor dispare. Şi de cele mai multe ori nu se ştie ce-i de făcut.
Pentru aceasta istoria voastră transmite speranţă. Paul a spus că tocmai în momentul cel mai întunecat al crizei Domnul a răspuns la dorinţa cea mai profundă a inimii sale şi a salvat căsătoria sa. Este chiar aşa. Dorinţa care există în adâncul inimii fiecăruia este ca iubirea să nu se termine, ca istoria construită împreună cu persoana iubită să nu se întrerupă, ca roadele pe care ea le-a generat să nu se piardă. Toţi au această dorinţă. Nimeni nu doreşte o iubire "pe termen scurt" sau "pe timp determinat". Şi pentru aceasta se suferă mult atunci când lipsurile, neglijenţele şi păcatele umane fac să naufragieze o căsătorie. Dar şi în mijlocul furtunii, Dumnezeu vede ceea ce este în inimă. Şi în mod providenţial voi aţi întâlnit un grup de laici care se dedică tocmai familiilor. Acolo a început un drum de reapropiere şi de însănătoşire a relaţiei voastre. Aţi început să vă vorbiţi din nou, să vă deschideţi cu sinceritate, să recunoaşteţi greşelile, să vă rugaţi împreună cu alte cupluri, şi toate acestea au dus la reconciliere şi la iertare.
Iertarea, fraţilor şi surorilor, iertarea vindecă orice rană; iertarea este un dar care izvorăşte din harul cu care Cristos umple cuplul şi întreaga familie atunci când este lăsat să acţioneze, când i se adresează lui. Este foarte frumos că aţi celebrat "sărbătoarea iertării" voastre, cu copiii voştri, reînnoind promisiunile matrimoniale în celebrarea euharistică. M-a făcut să mă gândesc la sărbătoarea pe care tatăl o organizează pentru fiul risipitor în parabola lui Isus (cf. Lc 15,20-24). Numai că de data asta cei care erau dezorientaţi erau părinţii, nu fiul! "Părinţii risipitori". Dar şi acest lucru este frumos şi poate să fie o mare mărturie pentru copii. De fapt, copiii, ieşind din copilărie, îşi dau seama că părinţii nu sunt nişte "super eroi", nu sunt atotputernici, şi mai ales nu sunt perfecţi. Şi copiii voştri au văzut în voi ceva mult mai important: au văzut umilinţa pentru a cere iertare şi forţa pe care aţi primit-o de la Domnul pentru a vă ridica din cădere. Ei au nevoie cu adevărat de asta! De fapt, şi ei vor greşi în viaţă şi vor descoperi că nu sunt perfecţi, dar îşi vor aminti faptul că Domnul ne ridică, faptul că toţi suntem păcătoşi iertaţi, faptul că trebuie să cerem iertare de la ceilalţi şi trebuie să ne iertăm şi pe noi înşine. Această lecţie pe care au primit-o de la voi va rămâne în inima lor pentru totdeauna. Şi nouă ne făcut bine să vă ascultăm: mulţumim pentru această mărturie de iertare! Multe mulţumiri.
4. "Un pas în plus" spre primire. Vă mulţumesc vouă, Iryna şi Sofia, pentru mărturia voastră. Aţi dat glas atâtor persoane a căror viaţă a fost răscolită de războiul din Ucraina. Vedem în voi feţele şi istoriile atâtor bărbaţi şi femei care au trebuit să fugă din ţara lor. Vă mulţumim pentru că nu aţi pierdut încrederea în Providenţă şi aţi văzut cum lucrează Dumnezeu în favoarea voastră şi prin persoane concrete pe care v-a făcut să le întâlniţi: familii ospitaliere, medici care v-au ajutat şi atâţia oameni cu inimă bună. Războiul v-a pus în faţa cinismului şi a brutalităţii umane, dar aţi întâlnit şi persoane cu mare umanitate. Ce este mai rău şi ce este mai bun în om! Este important pentru toţi să nu rămânem fixaţi pe ce este mai rău, ci să valorizăm ce este mai bun, binele mult de care este capabilă orice fiinţă umană, şi a reporni de acolo.
Vă mulţumesc şi vouă, Pietro şi Erika, pentru că aţi relatat istoria voastră şi pentru generozitatea cu care le-aţi primit pe Iryna şi Sofia în familia voastră deja numeroasă. Ne-aţi destăinuit că aţi făcut asta din recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cu un spirit de credinţă, ca o chemare a Domnului. Erika a spus că primirea a fost o "binecuvântare a cerului". De fapt, primirea este tocmai o "carismă" a familiilor, şi mai ales a celor numeroase! Se crede că într-o casă unde deja sunt mulţi este mai dificil de a primi alţii; în schimb, în realitate nu este aşa, pentru că familiile cu mulţi copii sunt antrenate să facă spaţiu altora. Găsesc mereu un spaţiu pentru alţii.
Şi, în fond, aceasta este dinamica proprie a familiei. În familie se trăieşte o dinamică de primire, pentru că înainte de toate s-au primit unul pe altul, aşa cum şi-au spus reciproc în ziua căsătoriei: "Eu te primesc pe tine". Şi după aceea, aducând pe lume copiii, au primit viaţa a noi creaturi. Şi în timp ce în contextele anonime cel care este mai slab este adesea respins, în familii, în schimb, este natural să fie primit: un copil cu dizabilitate, o persoană bătrână care are nevoie de îngrijiri, o rudă aflată în dificultate care nu are pe nimeni... Şi asta dă speranţă. Familiile sunt locuri de primire şi vai dacă ar ajunge să lipsească! Vai. O societate ar deveni rece şi de netrăit fără familii primitoare. Sunt un pic căldura societăţii, aceste familii primitoare şi generoase.
5. "Un pas în plus" spre fraternitate. Îţi mulţumesc ţie, Zakia, pentru că ne-ai relatat istoria ta. Este frumos şi mângâietor că ceea ce aţi construit împreună, tu şi Luca, rămâne viu. Istoria voastră s-a născut şi s-a bazat pe împărtăşirea de idealuri foarte înalte, pe care tu le-ai descris astfel: "Am bazat familia noastră pe iubirea autentică, având respect, solidaritate şi dialog între culturile noastre". Şi nimic din toate acestea nu s-a pierdut, nici măcar după moartea tragică a lui Luca. De fapt, nu numai exemplul şi moştenirea spirituală a lui Luca rămân vii şi vorbesc conştiinţelor multora, dar şi organizaţia pe care Zakia pe care a fondat-o, într-un anumit sens, duce înainte misiunea sa. Mai mult, putem spune că misiunea diplomatică a lui Luca a devenit acum o "misiune de pace" a întregii familii. În istoria voastră se vede bine cum ceea ce este uman şi ceea ce este religios se pot împleti şi pot să dea roade foarte frumoase. În Zakia şi Luca găsim frumuseţea iubirii umane, pasiunea pentru viaţă, altruismul precum şi fidelitatea faţă de propriul crez şi faţă de propria tradiţie religioasă, izvor de inspiraţie şi de forţă interioară.
În familia voastră se exprimă idealul fraternităţii. În afară de a fi soţ şi soţie, voi aţi trăit ca fraţi în umanitate, ca fraţi în diferitele experienţe religioase, ca fraţi în angajarea socială. Şi aceasta este o şcoală care se învaţă în familie. Trăind împreună cu acela care este diferit de mine, în familie se învaţă să fie fraţi şi surori. Se învaţă să se depăşească diviziuni, prejudecăţi, închideri şi să se construiască împreună ceva mare şi frumos, pornind de la ceea ce ne uneşte. Exemple trăite de fraternitate, ca acela al lui Luca şi Zaika, ne dau speranţă şi ne fac să privim cu încredere mai multă la lumea noastră sfâşiată de diviziuni şi duşmănii. Mulţumesc pentru acest exemplu de fraternitate! Şi n-aş vrea să închei această amintire a lui Luca şi a ta fără a o menţiona pe mama ta. Mama ta care este aici şi te-a însoţit mereu în parcursul tău: acesta este binele pe care soacrele îl fac într-o familie, soacrele bune, mamele bune! Îi mulţumesc ei pentru că a venit cu tine, astăzi.
Dragi prieteni, fiecare familie a voastră are o misiune de îndeplinit în lume, o mărturie de dat. Îndeosebi noi cei botezaţi suntem chemaţi să fim "un mesaj pe care Duhul Sfânt îl scoate din bogăţia lui Isus Cristos şi îl dăruieşte poporului său" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 21). Pentru aceasta vă propun să vă puneţi această întrebare: care este cuvântul pe care Domnul vrea să-l spună cu viaţa noastră persoanelor pe care le întâlnim? Ce "pas în plus" cere astăzi familiei noastre? Familiei mele: fiecare trebuie să spună asta. Puneţi-vă în ascultare. Lăsaţi-vă transformaţi de el, pentru ca şi voi să puteţi transforma lumea şi s-o faceţi "casă" pentru cel care are nevoie să fie primit, pentru cel care are nevoie să-l întâlnească pe Cristos şi să se simtă iubit. Trebuie să trăim cu ochii îndreptaţi spre cer: aşa cum spunea fericiţii Maria şi Luigi Beltrame Quattrocchi copiilor lor, înfruntând trudele şi bucuriile vieţii "privind mereu de la acoperiş în sus".
Vă mulţumesc că aţi venit aici. Vă mulţumesc pentru angajarea de a duce înainte familiile voastre. Înainte, cu curaj, cu bucurie. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
